S. Dasgupta – „O istorie a filosofiei indiene” tradusă de Victor Ştir

Editura George Coşbuc – Bistriţa, director scriitorul Dumitru Munteanu a scos la Lumină în anul 2019 o carte de excepţie: „O istorie a filosofiei indiene” scrisă de Surendranath Dasgupta, în anul 1922, tradusă în Limba română de Victor Ştir, jurnalist.
Pentru că nu avem o notă a traducătorului, ne putem gândi că a depus această frumoasă şi dificilă muncă, de a realiza versiunea românească, fiind motivat de faptul că
Surendranath Dasgupta a fost profesorul de sanscrită a lui Mircea Eliade, românul care a dat Omenirii opera: „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, dar şi alte cărţi renumite cum ar fi: „Yoga Problematica filozofiei indiene”, prefaţată magistral de Constantin Noica.
Posibil că scriitorul Victor Ştir s-a gândit şi la Maitreyi Devi, fiica lui Surendranath Dasgupta, care a scris, cu lacrimi şi durere, romanul „Dragostea nu moare”, după ce a aflat, la o distaţă de 40 de ani, despre cartea „Maitreyi”, scrisă de Mircea Eliade.
Plauzibilă, după mine, ar fi şi motivaţia similară cu ceea ce a simţit Lucian Blaga atunci când a tradus poezii din lirica Lumii şi a spus, între altele:
„...prin tălmăcire, puteau să devină într-un fel ale mele, ale noastre, ale Românilor.”
Avem, deci, acum, în româneşte, Volumul I (528 pagini) din opera:
„O istorie a filosofiei indiene”, care se alătură altor lucrări despre arta, arhitectura, literatura, religia, morala şi ştiinţa civilizaţiei indiene.
Autorul ne spune de la început despre importanaţa scrierii sale:
„... cea mai importantă realizare a gândirii indiene a fost filosofia. [...] Mult rău s-a făcut deja prin circulaţia părerilor conform cărora cultura şi filosofia Indiei au fost visătoare şi abstracte. Prin urmare, este foarte necesar ca indienii, precum şi alte popoare, să devină din ce în ce mai familiarizaţi cu adevăratele trăsături ale istoriei anterioare a gândirii indiene şi să formuleze o estimare corectă a caracteristicilor sale speciale. [...] O lucrare care conţine o descriere generală a relaţiilor reciproce dintre sistemele principale este necesară pentru cei care intenţionează să urmeze studiul unei anumite şcoli. Acest lucru este necesar şi pentru cititorii avizaţi, interesaţi de filozofie şi studenţii filozofiei occidentale care nu au nici o înclinaţie sau timp să se specializeze într-un sistem indian, dar care sunt în acelaşi timp interesaţi să ştie cât pot despre filozofia indiană. [...] Am încercat să fiu cât mai fidel faţă de textele originale cât s-a putut şi am dat mereu termenii sanscriţi sau pali pentru ajutorul celor care doresc să facă din această carte un ghid.”.
Lămuririle profesorului Surendranath Dasgupta din Prefaţă ne îndeamnă la lectură, ceea ce am şi făcut în calitate de cititoare.
Mai multe cărţi despre India şi personalităţi indiene îmi sunt cunoscute, dar din opera:
„O istorie a filosofiei indiene”, tradusă de Victor Ştir am reţinut mai puternic anumite texte, iar pe câteva le voi menţiona aici, fără comparaţii sau interpretări, ci reproducându-le fidel,
de dragul lecturii lor:
„Când au fost create Vedele, probabil nu exista un sistem de scriere predominant în India. Dar aşa a fost zelul scrupulos al brahmanilor, care au învăţat pe de rost toată literatura vedică, auzind-o de la preceptorii lor, şi aceasta le-a fost transmisă cu cea mai mare credinţă în cursul ultimilor 3000 de ani sau mai mult, [...] Istoria religioasă a Indiei a suferit schimbări considerabile în perioadele din urmă, din vremea civilizaţiei vedice, şi astfel, a fost acordat Vedelor respectul de a rămâne întotdeauna cea mai înaltă autoritate religioasă în orice moment pentru hinduşi. Chiar şi în aceste zile, toate îndatoririle obligatorii ale hinduşilor, la naştere, căsătorie, moarte, etc. sunt efectuate conform vechilor ritualuri vedice. Rugăciunile pe care un Brahman le spune de trei ori pe zi sunt aceleaşi părţi ale versetelor Vedice, care au fost folosite ca versete de rugăciune cu două sau trei mii de ani în urmă.” Scria Surendranath Dasgupta, în anul 1922.
Mergem mai departe şi mai menţionăm câteva cuvinte, care ne-au atras atenţia, din acest volum:
„Cunoaşterea sinelui relevă faptul că toate pasiunile noastre, toate limitările experienţelor noastre, tot ce este ignorant şi mic în noi, tot ce este tranzitor şi finit în noi este fals.
Nu „ştim”, dar suntem „cunoaştere pură”.
Nu suntem limitaţi de nimic, pentru că noi suntem infiniţi; noi nu suferim moartea, pentru că suntem nemuritori. Emanciparea nu este o achiziţie nouă, un produs, un efect sau un rezultat al oricărei acţiuni, ci ea există întotdeauna ca adevărul firii noastre. Suntem întotdeauna emancipaţi şi întotdeauna liberi. [...] Întrucât suntem cu toţii mereu în propria noastră natură adevărată şi, ca atare, emancipaţi, singurul lucru necesar pentru noi este să ştim că suntem aşa. Autocunoaşterea este, prin urmare, singurul deziderat care poate şterge toate cunoştinţele false, toate iluziile morţii şi renaşterii.
[...]
Gândindu-şi sufletul ca pe un trup, ferm printre lucrurile trecătoare, înţeleptul scapă de orice durere. [...]
Omul este ca un rezumat al universului [...] Sinele adevărat se manifestă în toate procesele existenţei noastre fenomenale, dar în cele din urmă când se retrage în sine, nu mai poate fi găsit în ele. Este o stare a infinitului absolut, al inteligenţei pure, a fiinţei pure şi a binecuvântării pure.”.
Desigur, scriu un articol şi nicidecum un sdudiu despre această operă, dar totuşi mă mai opresc asupra câtorva idei, dintr-o mulţime pe care le-am notat, reproducând fidel cuvintele autorului:
„Meditaţi întotdeauna la (schimbă-ţi gândurile către) bunătate, milă, bucurie [...] Voinţa de a fi bun nu se pierde niciodată în om, deoarece este o tendinţă înnăscută în el, care este la fel de puternică ca şi dorinţa sa de a se bucura de plăcere. Acest punct este remarcabil, deoarece ne dă cheia eticii Yoga şi arată că dorinţa noastră de eliberare nu este acţionată de nici o atracţie hedonistă pentru fericire sau chiar îndepărtarea durerii, ci de o tendinţă înnăscută a minţii de a urma calea eliberării. [...] Jiva sau individul înseamnă sine în asociere cu eul şi alte experienţe personale, adică fenomenul sine, care se simte, suferă şi este afectat de experienţele lumii. [...] sinele în starea sa pură se numeşte Brahman.”.
Mai rămân o clipă în seria citatelor şi amintesc cuvintele marelui filosof, Constantin Noica care spune (1933) în prefaţa cărţii lui M. Eliade „Yoga Problematica filozofiei indiene”:
„În această lumină, cetitorul român va găsi, poate, că Yoga îi este mai puţin străină decât îi pare în primul moment. Ce ne interesează Yogamergatãttvajna de pildă, sau alte noţiuni de folosofie indiană, cu termenii lor tehnici corespunzători? Dar atunci ne-am putea întreba la fel de bine, sau aproape:
ce ne interesează Kant, sau ce ne interesează cutare problemă de filosofie clasică?”
Aici doresc să fac o precizare semnalată de Surendranath Dasgupta şi anume că, în Filosofia indiană, comparativ cu Filosofia occidentală, sunt foarte mulţi termeni în general, dar şi foarte multe denumiri pentru acelaşi lucru, deci e mai greu de a pătrunde în tainele ei.
Cartea sa, tradusă acum şi în româneşte, este de ajutor celor care sunt interesaţi.
Opera: „O istorie a filosofiei indiene”, scrisă de profesorul Surendranath Dasgupta, tradusă în Limba română de Victor Ştir, în sine este necesară pentru studii sau iniţiere, chiar dacă unii cititori nu au vizitat, până la întâlnirea cu acest masiv tom, alţi autori care au scris în domeniul Filozofiei indiene, şi de aceea v-o recomand cu căldură.
Personal, în timp ce am citit aceste sute de pagini, am făcut în mintea mea multe conexiuni cu diferite cărţi şi autorii lor.
În anul 2009 am scris un eseu amplu despre cartea:
„Dragostea nu moare” scrisă de Maitreyi Devi, fiica profesorului Surendranath Dasgupta, din care reproduc un crâmpei:
Pe fondul acestei educaţii, când Maitreyi era împreună cu Mircea Eliade, ea având 16 ani, el 23, discutau despre poeme şi cărţi şi totuşi, în acele ore când stăteau împreună în biblioteca familiei Dasgupta, între cei doi tineri, încet, încet s-a înfiripat dragostea. Mintea ei era plină de gânduri restrictive, dar stătea şi dezbătea toate acestea rememorând melodii:
„Am setea în ochi şi setea îmi creşte în piept.”
Apoi îşi aminteşte, la vârsta de 58 ani, când a scris celebrul roman, ce a simţit faţă de Mircea Eliade când avea 16 ani, moment în care a compus un poem:
Întinzându-mi ca o nebună mâinile,
Ca să ating acea viaţă de neatins,
Lasă-mă să merg la această nuntă depărtată
Prezidată de Mahakala;
Rupând şi smulgând tot ce este inutil,
El ridică lampa vieţii libere
Şi însemnează fruntea miresei
Cu o scânteie de foc…
Trebuie să merg acolo unde eterna noapte
Aşteaptă nemişcată,
Cu neclintita credinţă
A dragostei cuiva…
În timp ce Eliade a stat în India, perioadă în care a cunoscut-o pe Maitreyi Devi,
a avut întâlniri personale cu Rabindranath Tagore.
Vă propun să citim fragmente din aceste dialoguri, în care Tagore vorbeşte de România pe care o vizitase, vizită despre care spunea: „Aşa ... Mă întrebai de Bucureşti. Ei bine, aţi fost atât de buni cu mine, aţi fost atât de calmi şi de „imediaţi” faţă de operele mele, iar bietul Rege Ferdinand şi cu Regina Maria mi-au făcut cinstea să mă invite la Palat şi masa a fost atât de familiară, ca aici, în Orient, unde Poetul era mângâietorul şi sfetnicul Regelui...”
Tagore îi mai spunea lui Mircea Eliade în anul 1930:
„Vezi, prietene, munca voastră parcă ar fi un blestem. Munca noastră e bucurie, e libertate, e joc, adică creaţie. Aceasta aş vrea să înveţi de la noi: că munca e asemenea unui dans uriaş, în care prinzi cu fiecare mână două fete frumoase şi joci ca să slăveşti viaţa, pe Dumnezeu, pe tine însuţi şi propria-ţi iubire. Aceasta nu se ştie, încă, în Europa.”
Mă întreb: oare acum, în Anul Domnului 2009 se ştie?
***
Revin azi şi întreb:
Oare acum, în Anul Domnului 2020, se ştie ce spunea R. TAGORE în anul 1930?