SCRIU, AMESTECÂND CULORILE

Poetă cu un univers liric ferm conturat și, mai nou, prozatoare cu aceeași siguranță a proiectării unei viziuni ce o definește și o exprimă, Ana Pop Sîrbu ne provoacă, acum, să o însoțim într-un excurs poematic inedit. Și, când scriu cuvântul ,,provocare’’, plec de la titlul noului său volum ,,Homeomerii’’, apărut la Editura Tracus Arte. Cuvânt care sunt convins că va șoca mai cu seamă un anumit public obișnuit să jongleze cu o terminologie ,,ultra’’ sau ,,super’’ și pentru care recursul la arhaisme trece mai degrabă ca un fel de prețiozitate, atâta vreme cât pentru această categorie întoarcerea la marile culturi nu intră în sfera opțiunilor esențiale. De aici și frumusețea alegerii pe care o face Ana Pop Sîrbu odată cu înscrierea aventurii sale lirice pe coordonatele filosofiei clasice ca izvor de cunoaștere și de înțelepciune.
Ce înseamnă acest termen- homeomerii- ne spune poeta însăși:,,termen folosit de filosoful grec Anaxagoras pentru a desemna cele mai mici particule materiale, infinit divizibile, ale corpurilor, care, după el, conțineau în sine toate calitățile posibile’’. Acesta ar fi înțelesul primar al cuvântului, dar, după ce am citit din scoarță în scoarță cartea, înclin să cred că,de fapt, Ana Pop Sîrbu se întoarce la unul dintre filosofii pre-socratici nu pentru a epata cititorul monden, ci pentru că aici-și numai aici- își are rațiunea de a fi a noului său proiect poetic. Fapt atestat de această confesiune deloc întâmplător intitulată ,,Linii și spasme’’:,,Scriu, amestecând culorile,/Anatomia și întunericul./Înot, în somn, apoi resorb/Atâtea căderi,/Presiuni/Structuri’’.
,,Expertă în litere/Și în întâmplări’’ așa se definește, undeva, Ana Pop Sîrbu, adăugând numaidecât: ,,De trei ori l-am citit pe Homer/Dar niciodată pe Herodot’’. După care conchide: ,,Numai îndoiala/Așterne lucrurile uitate/În fața drumului’’. Ce am putea, atunci, să înțelegem dintr-o asemenea mărturisire?-iată întrebarea care se naște și care ne incită.De ce anume?, Poate, cred eu, pentru că, în ordinea intimă a universului poetei, nu primează doar imaginarul în sine, cât, mai ales, îndoiala metodică, dorința de a căuta înțelesul primordial și tainic, acela care există mai presus de certitudinea fragilă a adevărurilor pretins irevocabile. Sau numai aparent irevocabile, așa cum stau ele scrise în cărți mai vechi și mai noi:,,Tomurile foșnesc în lume/Este un dialog despre frig și neant./Urcă, totul urcă în beznă’’//Undeva, în lupta/De la Potideea.//Un strașnic Socrate/,Timid și subțire.//O Iliada, în rezumat.//Înaintează.//E toamnă.//Astrele sunt descumpănire./Drumul este același’’.
Ceea ce nu înseamnă că poeta va abandona căutarea sa ardentă sau că își va schimba opțiunea; dimpotrivă, tocmai în asta constă rațiunea determinantă a aventurii, mai bine spus: a drumului către Absolut! Drum în care are un aliat de neînlocuit în scrisul ei, scris pe care Ana Pop Sârbu îl numește,,fratele meu blând’’ Deopotrivă, un drum care, poeta însăși o recunoaște fără teama de a destrăma magia, că nu este unul drept, fără primejdii, cu atât mai mult cu cât, din umbră, există ceva care l-ar putea schimba și deturna de la rosturile sale:,,Altcineva îmi schimbă zi de zi/Reflexele, punctele de suspensie,/Dilatarea inimii, ori frigul polar/Din circuitele închise’’.
Avem, în această aventură a gândului inițiatic, o asumare a unei permanente confruntări cu provocările unei contradicții, ea însăși asumată, din care poeta își face crez și imbold:,,În orice situație, sunt jumătatea debilă a ei/Convulsia, zgârieturile, nodul, nimicul/Stau cu tine și,de fapt, număr de stele până adorm’’. Și tocmai atunci când aventura risca să intre într-un impas fără ieșire, intervine marea șansă care se numește un înger: ,,Îngerul a venit/De pe câmpia albastră./Avea o pasăre în piept.//Mi-a gravat un desen/Pe frunte./Apoi, l-a așezat într-un cerc.//Atâta spațiu a dispărut din jur./Că nu mai existam/Decât într-un metru de cerc.// Îngerul m-a scor din cerc./Mii de funii mi-au aruncat oamenii/Neștiind unde sunt.//Stătea aranjată pe marginea cercului./I-aș fi dat, din saliva crinilor, pâine/Și struguri , din lucruri neîncepute.//Când am intrat în cerc;/Ca într-un alt trup,/Îngerul nu mai era’’.
În datele sale esențiale, aventura în universul homeomeriilor, cu care ne captivează Ana Pop Sîrbu se dorește și reușește să fie o demonstrație transcrisă în stih a nevoii de a ne încrede în ceea ce înseamnă căutarea de sine, ca și în puterea aripilor tinere ce ne poartă către esența universului. Căutare care, de fapt, reprezintă o ascensiune spre culmile condiției umane însăși:,,Urcușul este numai al meu,/În diminețile/Când chipul altor/Devine abur.//Un înțeles tăcut,/Ce lunecă în vid.//Chipuri tinere cresc./Doar pașii înceți se aud/De departe…’’
Iată, în final, doar câteva dintre motivele pentru care aș defini ,,Homeomerii’’, noul volum de poeme al Anei Pop Sîrbu, ca fiind o căutare admirabilă a esențelor. Căreia, dacă mi s-ar cere să îi găsesc o echivalență lirică, atunci, cu siguranță i-aș alege-o în unul dintre ,,Imnurile pentru nesomnul cuvintelor’’ datorate lui Mircea Ciobanu, poet de excepție, din păcate prea puțin cunoscut mai noilor generații: ,,În țăndări învelișurile sar/Și dau, mirat, din sfere-n alte sfere/Iar gându*acesta-mi dă unealtă iar/Și treaz mă ține în seri, ca o durere’’.