Şi dac-ar fi să…

E duminică şi glasul clopotelor cheamă: ”Lăsaţi toate! Adunaţi-vă aici, ca şi corăbierul ce caută liman pe mare în vreme de furtună! Aici este scăparea. Liniştea, bucuria, portul fără valuri!” Câţi răspundem? Foarte puţini, din păcate. Aceasta o vedem la Înviere, când străzile sunt pline, iar în zilele ce urmează vin tot mai puţini. Căci de–ar veni toţi, probabil că în loc de atâtea buticuri şi magazine ar trebui să avem biserici. Ar fi semn că raiul e undeva pe aproape.

Grigore Comşa, în lucrarea lui ”O mie de pilde”, oferă exemplul unui creştin care frecventa mereu Biserica şi nu putea să-l reţină decât boala sau rare „pricini binecuvântate”- precum spun preoţii noştri.

Viscolea grozav afară în toi de ianuarie al acelui an, încât ”să nu scoţi un câine afară”.Şi totuşi, creştinul zise celor din familia lui:

-Eu mă duc, dragii mei.

Astfel de anunţ poate însemna şi o chemare:”Haideţi să mergem împreună la Biserică!”

- Vai de noi! Dar cum să te duci pe o aşa vreme? Să păţeşti ceva? Nu vezi la doi paşi de ninsoare şi e un ger năprasnic. Nu te duce!

- Dragii mei! Să zicem că aţi câştigat la o loterie o sumă mare de bani şi aţi afla asta acum. Vă cheamă degrabă după ea. Oare nu aţi alerga degrabă să o încasaţi? Eu alerg în fiecare duminică şi zi de sărbătoare să-mi iau câştigul cel mare. Pentru ce nu m-aş duce şi azi?