Straşnic suflă vântul preocupărilor zadarnice !

Mergeau doi săteni într-o căruţă. Unul –Gheorghe- era destul de bogat şi ca o dovadă era chiar căruţa în care mergeau, care-i aparţinea, cu cei doi cai frumoşi, cu cănaci roşii (ciucuri mari) şi clopoţei care sunau într-un roi de clinchete, de credeai că e Crăciunul. Şi mai avea săteanul bogat legată lângă iapa de-a dreapta o mânză, pe care o ducea cu mă-sa, să se obişnuiască şi ea cu muncile viitoare. Se „antrena” cum s-ar zice.

-Mă Ioane, zice omul ce avea căruţa şi caii. Tu te rătăceşti vreodată când zici rugăciuni?

- Nu, mă Gheorghe! Eu nu mă rătăcesc. Să ştii că de la o vreme, mai la bătrâneţe, de care te apropii şi tu, omul se mai poate şi rătăci când zice sfintele rugăciuni, fiindcă ţi-i capul tot mai plin de lucrurile din lumea asta.

Stă Gheorghe pe gînduri şi parcă nu-i vine a crede.

-Auzi, dacă tu zici tare „Crezul” fără să te rătăceşti, îţi dau iapa asta de-a dreapta. Îţi place?

-Da, măi! Îi faină.

-No, să te-aud!

Se dă jos Ion din căruţă, se uită la răsărit, îngenunchează şi începe a zice frumos Crezul nostru creştin, pe care-l rostea tare în Biserică cine voia să se facă creştin în primele şase sute de ani după Domnul HRISTOS, cum facem şi azi la dumnezeiasca Liturghie. Dar, cînd trecuse mult Ion de mijlocul frumoasei mărturisiri, ca Orfeu în Hades, întoarce capul şi zice:

-Mă Gheorghe, da-mi dai şi mânza ori numai iapa?