VASILE V. FILIP: Primul pom de Crăciun, cu muguri de iubire

-Deşi suntem în vremuri tulburi, să nu uităm de colind, cea mai frumoasă cântare prin care se vesteşte sărbătoarea Bucuriei. Aţi umblat la colindat în copilărie? Ce colinde vesteaţi pe la fereastra gazdei ? Azi, mai colindaţi cu cei dragi ?

-Sărbătoarea Crăciunului are rădăcinile adânc ancorate în ritualul arhaic solstiţial. Nu doar Moş Crăciun cel care vine zburând pe sanie peste sate şi oraşe şi aduce cadouri pentru copiii cuminţi este în poveştile noastre, ci şi Crăciunu Bătrânu. El este fratele mai mare al lui Moş Ajun, ambii întruchipând îmbătrânirea şi degradarea timpului, care se cere renovat, prin Naşterea Pruncului. Ce poveşti legate de Crăciun ştiţi de la bunicii şi părinţii dumneavoastră?

-Când a venit Moş Crăciun în casa dumneavoastră pentru prima dată?

-Povestea pomului de Crăciun. Când poposea în casă, cu ce îl împodobeaţi?

-Care este cea mai frumoasă amintire legată de Crăciun?

-Se află Crăciunul, cu toată salba de sărbători din preajma lui, în proiectele (scrierile) dumneavoastră?

Anchetă realizată  de Menuţ Maximinian

Era pe la începutul anilor ’70, cu puțin înainte de Crăciun. Absolvisem în acel an liceul, nu intrasem la Istoria și teoria artei, o secție a Institutului ”N. Grigorescu” din București (136 de candidați, șase locuri) și încă nu găsisem un loc de muncă, decât sezonier. Dar totul abia începea... Ninsese mult, acoperind noroaiele tomanei și nimbând lumea în culori de ilustrată de sărbători. Iar apoi coborâse din cer un ger albastru care înghețase zăpada, transformând-o în ”pod de-aramă peste vamă, / pod de-argint peste pământ”, menit parcă anume să lege între ele case, sate, inimi, în vederea viitoarelor nunți.

Se apropia cu pași repezi Crăciunul, iar părinții mei se îngrijeau de lemne, de porc, de slatină (adusă de pe Valea Slatinii) și, în general, de ce vor pune pe masă. Nu și de pom, la care nici nu se gândeau, pentru că obiceiul nu trecuse încă, dinspre oraș, pragul satelor. Dar satele nu  mai erau cele de odinioară, tinerii lucrau sau studiau în orașe și reveneau la matca satului doar în pragul marilor sărbători. Cetele de colindători nu se mai închegau din octombrie, sau măcar de la intrarea în post, ci cu o zi-două înainte, sau chiar în seara de ajun, iar colindatul devenise mai mult prilejul unor vizite reciproce în grup de prieteni. Fratele meu mai mare, Dumitru, lucra la Târgu-Mureș, dar își trimisese fiul nevârstnic (pe Sorin, de vreo trei anișori) la Chiuza, unde urma să ajungă și el cu soția de Crăciun. M-am folosit de prezența lui Sorin și am avansat timid ideea împodobirii unui pom de Crăciun. Spre deosebire de părinți (pentru care pomul ar fi fost o cheltuială în plus), Dumitru a îmbrățișat ideea, gândindu-se la bucuria lui Sorin și chiar luând asupra sa costurile podoabelor necesare, dacă eu aș fi găsit de unde să fac rost de un brăduț. Căci nu exista brad în raza satului Chiuza, și nici la Beclean nu auzisem să se fi adus, pentru comercializare.

Dar aveam eu în minte un plan, încă din vară, când lucrasem la ”degajări” în Dumbrava Perișorului, respectiv la tăierea și îndepărtarea speciilor concurente dintr-o tânără plantație de molid. Mergeam, din sat, câte 15-20 de tineri, cu topoarele pe umăr, drum de hotar de cca o oră și jumătate-două (6-7 km), la deal, prin Mireș (spre care nu exista drum direct din Chiuza, ci doar cu ocol prin Piatra, și acela accesibil pe-atunci doar carelor, nu și autobuselor sau mașinilor); prin Mireș, și mai departe, spre Perișor, pe sub liziera pădurii și prin marginea pășunii Coplean (unde văraseră o dată și oile satului nostru). Treptat, drumurile până în Dumbravă și îndărăt, pe cărări destul de abrupte, și chiar zilele de muncă în sine, deloc ușoare, deveniseră prilej de coeziune a unor grupuri tot mai largi, cuprinzându-i și pe tinerii din satele mărginașe (Mireș, Piatra, Perișor), ba chiar prilejul legării unor prietenii, atât de spontane și de fierbinți la anii primei tinereți. Iarna, însă, cu greu i-ar fi dat cuiva prin minte să facă acest drum, care – cum ziceam – nici nu era drum, ci mai degrabă o întrețesere de poteci. Dar podul de argint al zăpezii înghețate lega zările și chema la drum. Iar miza unui prim pom de Crăciun era suficientă în sine (puieții din plantație aveau tocmai înălțimea potrivită), chiar de nu și-ar fi asociat setea tânără de risc, de aventură.

Așa că n-am stat prea mult pe gânduri pentru a-i propune vărului Vasile (handbalist la ”U” Cluj, cu selecții chiar în lotul național de tineret, dar și cu vacanțe la degajările din Dumbravă) să furăm câțiva puieți de molid din plantație, pentru noi și pentru cine se va mai arăta interesat, contra a câțiva lei de buzunar. A primit cu entuziasm, mai ales că-i știam mai vechea simpatie pentru o frumoasă Anică din Mireș, ce venise și ea de câteva ori la degajări.

Am pornit pe la amiază, cu gând să ne întoarcem seara, sub protecția întunericului. Drumul ”dus”, prin aerul străveziu, a fost ușor și plăcut, pomi am găsit pe potrivă, dar căratul lor în spate până la Chiuza, cu riscuri sporite în funcție de cantitate, nu era o perspectivă tocmai roză, așa că n-am tăiat decât câte unul, pentru noi. Dar iarna întunericul vine totdeauna mai repede decât te aștepți, așa că eram doar prin Mireș când ne-a prins noaptea. Cum adierea  viitoarelor sărbători ne umplea nările cu iz de pâine caldă și cozonaci, ne-am zis că ce-ar fi să-i facem o vizită lui Nicu (să-i zicem așa, dar numele cel adevărat nu mi-l mai amintesc), cu care ne împrietenisem tot la degajările din vară. Un sat mic e în general un sat primitor, iar în prag de sărbătoare – cu atât mai mult. Nicu își ajutase de curând tatăl să facă horinca, iar mama sa tocmai scosese din cuptor. Nu ne-au trebuit multe pahare până să ni se cam moaie picioarele, cu toată pâinea cea caldă care le însoțea.

Dar, la tinerețe, băutura și mâncarea nu spre somn te trage... Văru-meu, Vasile, i-a spus lui Nicu c-ar vrea să-i facă o vizită Anicăi, care ședea în partea de sus a satului, de unde venisem. Promt, Nicu s-a oferit să ne conducă și să ne introducă el. Am ieșit toți trei în noaptea cu pâmânt alb și cer negru-înstelat, formând o sferă centrată parcă de turla bisericii. Brusc, lui Nicu i-a venit o idee: să meargă doar el cu Vasile spre capătul din sus al satului, urmând să-l lase apoi singur cu Anica, iar pe mine să mă plaseze în grija unei vecine: Măriuța, o fată de vreo 15 ani, încă elevă la Piatra, ce abia aspira la categoria de vârstă a ”celor mari”, ”de măritat”, curtate și vizitate de feciori. Mi-a făcut propunerea și, fără să-mi mai lase timp pentru răspuns (care i se părea evident), a și intrat pe portiță, iar apoi în casa prin ușa căreia răzbătea lumina unei lămpi cu petrol. Nu știu ce le-o fi spus Nicu părinților Măriuței, cum l-o fi prezentat pe cel care le caută fata (pe care nici n-o cunoștea), că după nici zece minute Nicu ieșea afară însoțit de Măriuța: păr lins, adunat în coade groase, obraji de mere coapte și sâni ca de piatră (din câte mi-am dat seama în lumina cea vagă, dinspre geamul ușii), destinsă, zâmbăreață, vizibil bucuroasă de vizita neașteptată.

N-a fost, cum mă temeam, niciun moment de jenă, de bâjbâire în căutarea vreunui subiect de discuție, vreunui prilej de apropiere. Apropierea a fost firească, spontană, tandră: de parcă ne cunoșteam de când lumea, de parcă nu trăisem decât așteptând această întâlnire. Frigul devenise pătrunzător, dar nu-l simțeam, împrumutându-ne căldura unul altuia. Și nici părinții, de dinncolo de geamul ușii, n-au dat vreun semn de îngrijorare în cele cca două ore pe care le-am petrecut împreună. N-au chemat-o în casă nici când au stins lampa și s-au culcat.

În următoarea jumătate de oră îi cunoșteam toți colegii, toți profesorii, toată viața cea de 15 ani, ce păreau atunci izvorâți din infinit și pierzându-se într-un infinit de semn contrar. Bineînțeles c-am întrebat-o cum m-a prezentat Nicu, de i-a convins rapid părinții s-o lase cu mine. Am înțeles că, în principal, scrupulele și reținerile virtuale erau doar în capul meu; că, pentru ei, eram un ”domnișor” din Chiuza, care terminase Liceul Silvic (și nu era ”domn” mai mare, în lumea satului de atunci, decât pădurarul; rațiunea pentru care mă dusese și pe mine tata spre acel tip de liceu, cu doar trei întruchipări în România de atunci).

Ne-am înțeles să ne revedem peste câteva zile, vreo trei-patru, respectiv în prima seară ”de joc”, care, la Mireș, începea a doua zi de Crăciun și ținea în fiecare din zilele de sărbătoare ale întregului ciclu al sărbătorilor de iarnă. (Și la Chiuza fusese cândva la fel, dar obiceiul se pierduse, odată cu dispariția tineretului localnic, absorbit de feluri de școli, alungat de perspectiva de a construi socialismul ca ”membru CAP”.)

Vasile și Nicu, cu brăduții în spate, m-au luat de la poarta casei din preajma bisericii, a Măriuței. Lui Vasile îi mersese cam la fel, chiar ”mai bine” – zicea el (dar eu mă întrebam atunci, cum o fac și astăzi: Se poate ”mai bine”?); în sensul că stătuse marea parte a timpului în casă, la căldură, servit cu de toate. Ne-am despărțit apoi de Nicu în termeni frățești (dar iată că, după aproape 50 de ani, nu mai sunt sigur de numele său), iar eu cu Vasile, cu topoarele și cei doi brăduți, am apucat-o la vale, spre Chiuza, pe podul de zăpadă ce scânteia sub lună. Mi-amintesc că, mare parte din drum, am cântat și am colindat, am râs și ne-am zbenguit, uitând de riscul că ne-am putea întâlni cu pădurarul.

N-am mai revăzut-o pe Măriuța niciodată, de atunci. În seara celei de-a doua zile de Crăciun survenise o reuniune de familie (de familie lărgită, căci îl implicase și pe vărul Vasile), de la care nu ne-am permis să lipsim. Ne-am spus că vom fi la fel de bine primiți și o zi după, respectiv în seara celei de-a treia zile de Crăciun. Numai că, atunci – eu, cel puțin – nu am mai găsit nicio Măriuță la jocul din căminul cultural. Începusem să mă îndoiesc, încă de atunci, de capacitatea mea de a o recunoaște, date fiind împrejurările în care o văzusem (și nu prea) prima oară. La lumina intensă, crudă a becurilor din cămin ieșea la iveală o altă realitate, mai străină, mai indiferentă. Mi-am luat inima în dinți și m-am dus s-o caut acasă. Dar nicio lumină nu se mai zărea, nici la geamul ușii dinspre târnațul unde petrecusem cele mai frumoase ore din viața mea de până atunci, nici la geamurile dinspre drum. (”Nu-i lumină nicări / C-o murit tăți oaminii”...) De întrebat, n-aveam pe cine să întreb. Nu cred că reținusem nici măcar numele de familie al Măriuței. Iar Nicu încă nu era de găsit în acea seară.

M-am întors la Chiuza, împreună cu Vasile, acum prin zloată (se muiase vremea), încercând să-mi ascund dezamăgirea. ”Doar n-au intrat zilele-n sac!” Dar intraseră. Cel puțin cele ale mugurilor primei iubiri, intraseră. Se pleoștiseră, odată cu mugurii cei vii ai brăduțului tăiat din Dumbrava Perișorului, căruia beteala cu sclipiri artificiale și căldura umedă dintr-o casă ce nu mai primise brad de Crăciun nu-i pria, nu-i făcea bine.

Zilele următoare m-a preocupat concursul de la Inspectoratul Silvic Cluj, pentru ocuparea unui post de tehnician la Ocolul Silvic din Dej. Concurs cu care s-a deschis anul următor, căci a avut loc încă în 2 ianuarie; pe care l-am luat, ocupându-mi încă de la jumătatea lunii primul meu post, de om al muncii de zi cu zi. (Nu al visurilor de noapte.) M-am mutat la Dej, iar la Chiuza ajungeam doar în unele duminici. La Mireș am mai ajuns doar după ani, găsind în ruină casa cu ferestrele luminate cândva de lampa cu petrol. Căci, după abia vreo două luni de la angajare, a venit ordinul de chemare în armată, apoi facultatea, apoi ”viața care se viețuiește, nu cea care se visează” (cum voi citi, mai târziu, într-un frumos, unic roman românesc).

Azi, episodul cu aducerea primului brad de Crăciun, din Dumbrava Perișorului, prin Mireșul în prag de sărbătoare - episod ce nu pot să nu-l leg de fata de 15 ani, iubită într-o unică seară de iarnă – nici nu mai sunt foarte sigur că a existat, că s-a petrecut cu adevărat. Dar, în anii din urmă, am început să accept că există nu doar ceea ce are consistență materială.