Alexandru Daraban: Coloana vertebrală a României încă e ruptă

Expresia „coloana vertebrală a României” trimite, dincolo de sensul anatomic, la ideea de demnitate, verticalitate morală, coerență socială și capacitate de a susține greutatea propriilor valori. A spune că această coloană este „încă ruptă” înseamnă a recunoaște o rană veche, niciodată vindecată complet, care continuă să afecteze funcționarea statului și a societății românești.

Ruptura coloanei vertebrale a României poate fi înțeleasă istoric. Secolul XX a adus dictaturi, războaie, ocupații și, mai ales, comunismul — un regim care nu a distrus doar economia, ci și structura morală a societății. Frica, delațiunea, conformismul forțat și pedepsirea meritului au creat reflexe care nu dispar odată cu schimbarea unui sistem politic. După 1989, România a ieșit din comunism fără o terapie reală a trecutului. Lipsa unei asumări clare a vinovățiilor, absența unei justiții morale și continuitatea elitelor compromise au lăsat coloana vertebrală a națiunii slăbită, instabilă.

Această ruptură se vede astăzi în relația cetățeanului cu statul. Neîncrederea generalizată în instituții, toleranța față de corupție și sentimentul că „oricum nu se schimbă nimic” sunt simptomele unei coloane care nu mai susține. Când regulile sunt percepute ca opționale, iar succesul este adesea asociat cu șmecheria, nu cu munca sau competența, societatea se încovoaie. Verticalitatea devine excepție, nu normă.

Educația, care ar trebui să fie un pilon esențial al acestei coloane vertebrale, reflectă la rândul ei fisurile. Subfinanțarea cronică, accentul pe memorare în loc de gândire critică și deprecierea statutului profesorului contribuie la formarea unor generații dezorientate civic. Fără educație solidă, coloana nu are cum să se refacă, pentru că nu există mușchii morali care să o susțină.

Totuși, a afirma că „încă e ruptă” implică și ideea că există șansa vindecării. „Încă” sugerează timp, posibilitate, așteptare. În România există oameni care refuză să se aplece: profesioniști integri, jurnaliști curajoși, profesori dedicați, tineri care aleg să se implice civic. Ei sunt vertebrele sănătoase care țin corpul în viață, chiar dacă durerea persistă.

Refacerea coloanei vertebrale a României nu se poate face prin discursuri patriotarde sau prin nostalgii idealizate. Ea presupune efort colectiv, asumare a trecutului, sancționarea fermă a abuzurilor și cultivarea meritului. Mai ales, presupune curajul individual de a sta drept într-o societate care adesea încurajează plecarea capului.

În concluzie, coloana vertebrală a României este încă ruptă, dar nu paralizată definitiv. Între resemnare și responsabilitate, între compromis și demnitate, fiecare alegere contează. Vindecarea nu va fi spectaculoasă și nici rapidă, dar poate începe cu un gest simplu: refuzul de a accepta strâmbătatea ca normalitate. O națiune se ține dreaptă doar atunci când oamenii ei aleg, zi de zi, verticalitatea.