Eminescu, în versuri şi cântec

„Căci aceloraşi mijloace

Se supun câte există,

Şi de mii de ani încoace

Lumea-i veselă şi tristă;

Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă,

Amăgit atât de-adese

Nu spera şi nu ai teamă.”

(Mihai Eminescu – Glossă)

Chiar dacă am ajuns să trăim într-o lume nouă, modernă, în care totul este permis, tolerat şi acceptat, chiar dacă există o anumită criză la nivelul umanului, aşa încât relaţiile normale, prieteneşti, sunt înlocuite cu cele de afaceri, omul este capabil, chiar şi în aceste condiţii, de sentimente, emoţii şi trăiri profunde.

Într-un astfel de mediu familial, unde, tot mai frecvent primează sfera materialului, copiii sunt privaţi de latura spirituală, atât de necesară în formarea lor umană; încă de la naştere, cântecul, poezia şi basmul nu trebuie să lipsească din viaţa nici unui copil, pentru ca trupul şi spiritul să se dezvolte într-o perfectă armonie.

Deşi într-o perioadă plină de controverse, Eminescu oferă, dincolo de timp şi de vremuri, aceeaşi emoţie, ce poate face orice suflet să tresalte şi readuce cititorului, de fiecare dată, cu o uluitoare intensitate, pathosul romantic.

Marile poeme eminesciene sunt scrise într-o pură viziune romantică, în care meditaţia deserveşte eul liric, dând astfel naştere marilor teme romantice: geniul şi soarta omului de geniu, destinul uman, natura, istoria, iubirea pură, arta, cosmosul, precum şi marilor antiteze ale lumii: dragoste-moarte, înger-demon, trecut-prezent sau împărat-proletar.

Versurile eminesciene au devenit cunoscute şi iubite, în acea perioadă poetul fiind „incontestabil”, cum l-au numit unii, iar pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, unele creaţii au fost însoţite de muzică şi transmise generaţiilor următoare.

Astfel, din timpul vieţii regăsim două compoziţii, De ce nu-mi vii? şi Pe lângă plopii fără soţ..., semnate de Iancu Filip, iar după moartea poetului a existat un număr foarte mare de compozitori care au scris mici piese, precum romanţe, valsuri sau serenade, lucrări destinate formaţiilor corale dar şi lied-uri, mici cântece pentru voce, cu acompaniament de pian.

Poezii ca Sara pe deal, Revedere, La mijoc de codru..., O, mamă, Somnoroase păsărele, Mai am un singur dor, Şi dacă..., Cu penetul ca sideful, vor rămâne veşnic atât în istoria literaturii, cât şi în istoria muzicii româneşti, prin compozitori ca Guilelm Şorban, Pascal Bentoiu, Felicia Donceanu, Doru Popovici, Anatol Vieru sau Valentin Timaru.

Eminescu a fost omul care a cântat frumosul şi a iubit cu pasiune, omul de geniu care a ridiculizat mediocritatea, omul care a zburat „peste vîrfuri” dintre cele mai înlte, integrându-se în universalitate.

Aşadar, să ne lăsăm cuprinşi de acest „farmec sfânt”, să ne lăsăm purtaţi de visare, retrăind melancolici copilăria, sau mirosind o floare de tei îmbătaţi de iubire, gustând, iar şi iar, din spiritul grandios al creaţiei eminesciene: „Am răsărit din fundul Mărei Negre,

Ca un luceafăr am trecut prin lume,

În ceruri am privit şi pe pământ [...]

De cântec este sufletul meu plin.”(Mihai Eminesu – Odin şi Poetul)

Prof. Ioana Kertesz

Com. Nimigea