Era un om blând

Afirmaţia îi aparţine unui bărbat din partea locului, aflând că Ioan Vălean, din Braniştea, a trecut în lumea celor drepţi.

S-a săvârşit din viaţă cu trei zile înainte de a fi împlinit 84 de ani.

Cu câţiva ani în urmă, l-am descoperit – prin nepoata sa, Liana – dat fiind faptul că amândoi aveam aceeaşi zi aniversară. Totuşi, mă ştia mai de demult, când eu mă nimerisem în 1990 în CPUNE-ul de la Bistriţa, iar dânsul fusese încredinţat de comunitatea din Braniştea cu responsabilitatea de a fi primar al comunei.

Ioan Vălean a avut un destin sinuos, contorsionat; a fost genul acela de intelectual, din lumea satului, incomod, dar necesar, într-o vreme de vraişte – cum au fost acei zeci de ani de improvizaţie comunistă. Jurist, de profesie, dar obligat să profeseze tot felul de îndeletniciri - o vreme, profesor-, nu a putut fi neglijat, indiferent în ce colectivitate a trăit. Era o personalitate accentuată, naturală, nu mimată, nu improvizată, însă fermă, distinctă şi nu plecăcioasă conjuncturilor socio-politice. Nu întâmplător serialul de 9 episoade, despre el, pe care l-am publicat cu câţiva ani în urmă în ”Răsunetul”, l-am intitulat ”Rebelul din Braniştea”.

Ne-am împrietenit.

Uneori îmi scria, în câteva rânduri m-a căutat la telefon, ca să-mi spună că îmi agreează stilul şi tonul meu în abordarea problemelor actuale socio-politice, culturale şi morale. Era foarte bolnav, dar şi foarte doritor de a fi la curent cu ce se întâmplă în jurul său şi în lume. Niciodată nu opina în postura omului care dă sentinţe definitive.

De ziua de naştere (aceeaşi pentru amândoi), trăgeam o fugă până la el acasă, de fiecare dată eu întrebând retoric: Cine sunt cele mai importante personalităţi născute pe 15 februarie? Răspuns: Titu Maiorescu, Cornel Cotuţiu , Ioan Vălean şi Ioana Filip (o fetiţă de 7 ani). Am aflat că acum, în chiar ziua morţii , îi spusese soţiei sale să nu uite să facă o prăjitură cu mere, pentru că vine în vizită Cotuţiu, de 15 februarie, ca de obicei.

Spre marea mea tristeţe, am fost acolo, însă nu pentru a ciocni un pahar de vin, ci ca să fiu alături de cei care, înlăcrimaţi, l-au dus pe ultimul drum.

Ca încheiere: Unii suntem marionete, cabotini, impostori, ticăloşi, aroganţi, meschini, făţarnici – ei bine, Ioan Vălean a fost un om adevărat, adică străin de ”calificativele” înşirate mai sus, adică un om de caracter. Prin dispariţia sa, lumea mea proprie a mai pierdut o insulă.