Erosul între filosofie și poezie

Volumul „Socrate – Poetul: doctorate” al lui Alexandru Uiuiu (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2014) se coagulează în jurul ideii înseși de dialog maieutic, de conversație menită să conducă la descoperirea adevărului, a femininului, în cazul de față. Formula utilizată aici este aceea a dialogului dintre bărbat și femeie, totul fiind pus sub o mantie diafană a concilierii celor două jumătăți ale lumii. De bună seamă însă, un atare demers poetic se revelă mult mai complex decât am fi ispitiți să credem.
Suntem avertizați din capul locului, după o inventariere a prezenței feminine în dialogurile platonice: „În cele ce urmează am încercat întreținerea unui dialog maieutic cu jumătatea lumii. Cum orice prezență feminină poetizează discursul, forma sub care încercările se prezintă este cea literar-poetică.” (p. 8) Astfel că (fapt confirmat ulterior de lectura volumului), textele de față se găsesc sub tutela „poetizantă” a femininului, a diafanului literar.
Cu această nouă lumină, observăm lesne că poemele constituie în cartea de față tot atâtea puneri în scenă a unui lirism extatic, contemplativ. Formulele afective se împletesc cu reveniri la timpul și realul conversației. De altfel, întreg volumul se modelează sub forma unor pendulări între planuri, timpuri, atitudini și tonalități diverse.
Evident, date fiind erosul și femininul căutate în versuri, dialogurile vor conține ele însele o doză semnificativă de mister, de necunoscut: „Dialogul nostru este o împărțire cu rest/Rămân mereu neînțelesuri, bani de metal/Pe care nu-i avem la îndemână, monede/al căror sunet în palmă lipsește (...).” (p. 110) În fond, contemplația poetică reprezintă o separare de filosofie. Implicațiile sugerate de titlul cărții lui Alexandru Uiuiu se extind asupra procesului maieutic însuși. Descoperirea adevărurilor este puternic influențată, dacă nu chiar condiționată în anumite privințe, de beatitudinea poetică,asta făcând ca adevărurile conținute în versuri să fie lipsite de sentențiozitate.
Demers de sorginte blagiană, „Socrate - Poetul” propune o viziune a sentimentelor încărcată de mister. Beatitudinea, contemplația nu conduc înspre „cunoaștere”, ci spre inefabil, spre noi incertitudini. Imagini ce pot părea banale, sunt purtătoare, în contextul poemelor, de semnificații ascunse și sunt de cele mai multe ori alăturate unor imagini metaforice. Iar înlănțuirea aceasta de prozaic și metaforic reprezintă și ea un indice al punerii în scenă despre care vorbeam, precum și al dialogului ca exercițiu maieutic.
Rolurile, ce-i drept, par într-o oarecare măsură insolite. Femeia nu este doar partener conversațional, ea este și sursă a reveriilor poetului. Iar cel care se găsește în căutarea „adevărului” este îndrăgostitul, poetul, filosoful. Pe de altă parte, replicile iubitei par în permanență menite să extragă eul poetic din starea de beatitudine, îndepărtându-l de metaforă. Rolul femeii a fost dintotdeauna de a-l ține pe bărbat cu picioarele pe pământ.
Imagistica poetică în contextul acestui volum se află într-o legătură firească și indisolubilă (ce ține de esența lucrurilor) cu aspectul cotidian, prozaic al vieții. Metafore subtile, mustind de înțelesuri, se îmbină aici cu gesturile cele mai comune, cu elemente ce țin de o anume înrutinare a afectelor. „Cu gânduri și imagini îți înveșmântez trupul fraged/Îți pun în mâini săgețile , uitând – pentru a câtea oară?! - /Că nu sunt suficient de puternic pentru a rămâne în fața ta/Dezarmat:/Sîntem într-un aeroport internațional/Tu stai într-un fotoliu de cealaltă parte a coridorului/Și printre noi trece puhoi de lume(...)” (p. 56)
În căutarea erosului, femininul și masculinul se revelă înlănțuite în chip armonios. Nu există rupturi de vreun fel în poemele lui Alexandru Uiuiu, totul este învăluit în mantia unei coerențe funciare a contemplației, pe alocuri presărată cu replicile „ei”, replici menite, după cum am marcat deja, să ne readucă în planul dialogului.
Urmând rețetarul dialogurilor socratice, poemele lui Alexandru Uiuiu reușesc să păstreze o tonalitate dramatică, însoțită de febrilitatea și intensitatea molcomă a căutării adevărului. Deși obiectul sondărilor poetice îl constituie erosul, lirismul grav și patetic uneori, sau șăgalnic livresc alteori, devoalează vectori ce conduc înspre autodescoperire. Doar prin femeie se va cunoaște bărbatul cu adevărat, la fel cum, doar prin ochii contemplativi ai bărbatului va întrevedea femeia profunzimile propriei frumuseți.