ICU CRĂCIUN, 60, LA MULŢI ANI!

Prietenul nostru Icu Crăciun este un tradiţionalist al culturii. Viaţa este văzută ca acel rug aprins spre meditaţia transcedentală. El trăieşte şi iubeşte pământul natal şi proiectează pe imaginea retinei acei oameni care au însemnat ceva pentru pământul acesta, care au ştiut să lase în urma lor mai mult decât o amintire. Icu este, în ultimă instanţă, un romantic care ne seduce firesc prin simplitatea şi armonia cu care sincronizează cuvintele. Nimic nu este forţat la el, construcţia frazelor este firească, fără presiunea verbului şi lunecarea în arhetipuri sintactice stufoase.

„Dintre toţi, Necuratul îl admira şi-l iubea cel mai mult pe domnul Ionescu. Mai mult decât soţia, fiii, şi fiicele sale...la evaluarea muncii sale de către Scaraoţchi şi Satana, pentru acordarea salariului de merit, anual, ori a gradaţiei, pe patru ani, cererea Necuratului nu întâmpina nici cea mai mică obiecţie din partea Marelui Belzebut. Deseori, el, Necuratul, cu experienţa sa diversă şi răbdătoare, avea de învăţat de la acest om, mofturos şi cârcotaş, plin de ifose ascunse, cele mai ezoteice metode în ceea ce priveşte căderea în dizgraţie a oricărui ins pe care i se punea lui pata...Domnul Ionescu era convins că poate manipula cel puţin jumătate din comunitatea în care trăia...mai cu seamă că intrase în voia tuturor membrilor ei. Cum apărea unul mai merituos decât el, cum i se aprindeau beculeţele pizmei care dădeau semnalul începerii muncii sistematice, mobilizatoare, de anulare dfinitivă a reputaţiei nu o simplă ştirbire, până la formularea unei păreri unanime, defavorabile, fără nici o şansă de reabilitare...Plăcerea lui era să-ţi descopere un cât de mic viciu, pe care, mai apoi, să-l trâmbiţeze şi să-l amplifice în diferite cercuri numai de el frecventate.” [„Povestea domnului Ionescu”].

Oricum, domnul Ionescu „intrase în manualele diavolimii de ciclul primar ca un clasic viguros.” Icu creează un adevărat personaj pe care-l îmbracă cu tipologia clasică a omului plin de sine, redutabil în ipocrizia parvenirii şi egoismul dedublării sale. Dacă citiţi „Povestea domnului Ionescu”, veţi fi introduşi parcă, pe undeva, în Infernul lui Dante, acolo unde, vorba lui Icu, „în încăperea a şasea, aproape de talpa iadului, doi hajmalăi de draci vârstnici şi inflexibili îl aruncară, bodogănind, în cazanul calomniatorilor pretendenţi la glorie, cu pedepse cumulate, şi plecară îndreptându-şi frizurile. Aici nu era nici un paznic. Chiar dacă ar fi încercat să-şi scoată capul din smoala neagră şi clocotitoare, se găsea unul care să-l tragă înapoi.” Cele şapte pagini şi jumătate, pe cât se întinde „Povestea domnului Ionescu”, sunt savuroase şi creează, admirabil şi serios, un virtuos al cuvântului, Icu Crăciun, care stăpâneşte bine supleţea imaginii artistice, simplă şi autentică, în povestirea care curge liniştit spre zâmbetul cititorului.

Icu Crăciun şi-a pus în salba vieţii cel de-al şaizecilea colier. Anii se joacă pe umerii noştri însă ei ne şi propulsează spre lumea lor, a experienţei prin privire. Icu şi-a pierdut mama acum câteva zile şi desigur traverseză o perioadă grea. A rămas în toţi aceşti ani un om generos, calm, şi trăitor în speranţă. Citindu-l pe Icu, văd zâmbetul şi lacrimile omului de lângă noi, prinse admirabil într-o frescă care mă duce la Slavici. Spunea, cândva, domnul Cornel Cotuţiu, despre Icu, făcând trimitere la Hortensia Papadat Bengescu, poate avem o axă Slavici-Bengescu, aici, care-l propulsează pe Icu spre lumea bună a povestitorilor. Şi dacă totuşi am amintit de o axă, în Maieru mai există una, Sever Ursa-Icu Crăciun, axă care s-ar putea traduce cu, percepţia prieteniei prin acumulare. Un singur exemplu, Icu a învăţat de la domnul Ursa să mângâie cărţile. La 3 decembrie Icu Crăciun atinge borna cu numărul 60. Mergem înainte!