Jos pălăria!!!

Cele trei semne de exclamare din titlu nu exprimă îndeajuns admiraţia mea pentru fotbalistul Claudiu Niculescu.

Când sunt întrebat cu ce echipă de fotbal ţin, răspunsul meu este acelaşi, prompt, fără nici o ezitare: Ţin cu orice echipă din provincie care bate o echipă bucureşteană (Aici fac excepţie întâlnirile internaţionale). Am oroare mai cu seamă pentru echipa Dinamo, adică acel club, acele formaţiuni, acea mentalitate hrănite de fosta Securitate.

Ei bine, Claudiu Niculescu în cloaca aceea s-a format, de acolo a plecat, dar pentru el Clubul din Ştefan cel Mare a rămas ceea ce un gazetar spunea deunăzi că este ”mamă, tată, soră, frate, iubire de început, dezamăgire de final”.

Am urmărit, jubilând, meciul Dinamo - ”U” Cluj. Mi-a tihnit enorm că echipa gazdă era condusă la un moment dat cu 4-2. M-a uimit însă prestaţia pe teren a fostului dinamovist, acum component al echipei de pe Someş. A marcat două goluri împotriva echipei care l-a alungat. Cameramanii l-au urmărit în prim-plan. Nu arăta a fi bucuros. Pe de altă parte, fanii dinamovişti nu încetau să-l aplaude, chiar dacă echipa lor a pierdut. A fost ceva extraordinar! A fost o întâlnire sportivă în cel mai înalt sens al cuvântului sport. Sportul însemnând nu descărcare de adrenalină, nu vrajbă, nu huliganism, nu mitocănie, ci nobleţe, caracter, confruntare dură, dar cinstită, loialitate faţă de echipă şi faţă de cei care te plătesc.

Pentru jocul pe teren al lui Claudiu Niculescu în acest meci i s-ar putea acorda cu prisosinţă medalia de fair play.

Şi când te gândeşti că celor mai mulţi inşi din guvern, parlament şi de la Cotroceni li se pot acorda, fără reţinere, cartonaşe galbene sau roşii…