Lansarea unei cărți-jurnal a părintelui Ioan Pintea- o adevărată sărbătoare

„Crescut pe un vârf de deal, într-o gradină copleșită de pruni, meri și nuci, cu pădurea de fagi și mesteceni in poarta casei, cu lupii coborați iarna din munți pana in bătătură, Crăciunul a intrat firesc și pe neașteptate in viața mea. Despre pruncul Iisus, despre Maica Domnului, despre dreptul Iosif și despre Betleemul neprimitor am aflat de la mama Floare și tata Anchidim. Grajdul era la doi pași, ieslea la fel, respirația caldă a vitelor am simțit-o de mii de ori. Ciobanii și oile erau dincolo, pe rât, la unchiul Sandu. Îngerii, pe undeva prin văzduh, întrezăriți din când in când de mătușa Nastasia, sărăcuță cu duhul. Bradul nu era in casă, era afară, lângă fereastră, semeț și îmbrăcat in alb, globulețele se aprindeau doar noaptea...” scrie părintele Ioan Pintea in cartea lansată in Ajunul Nașterii Mântuitorului, in biserica la care cu har și dar duhovnicesc slujește. Cartea intitulată „Proximități și mărturisiri” a creat in biserică o atmosferă de sărbătoare, de bucurie și de smerenie. Biserica era plină, ca și la sfintele liturghii. Enoriași veniți de pretutindeni. S-au creat momente de înaltă trăire duhovnicească, de rugăciune, de colinde, unde a excelent și de astă dată corul catedralei, care a dat solemnitatea cuvenită manifestării. Nu voi relata despre „trăirile estetico-religioase, revelații sau domesticități argheziene, întâlniri, întrebări”...(Dan C. Mihăilescu) pentru că au făcut-o, cu competenta recunoscută prof. univ. Ioan Chirilă și preoții Ștefan Borodi și Liviu Șugar, ci voi evoca doar câteva dintre trăirile cu care a fost încercat autorul in anii petrecuți in universul satului, satul copilăriei Runc sau mai apoi la Chintelnic și Beclean.
„M-am întâlnit azi cu vărul Vasile. Ca de obicei, am povestit câteva ceasuri bune despre Runc și despre nonșalanța și libertatea cu care bravi noștri runcani tratează viața, pur și simplu. Ne-am amintit( a câta oara?!) de Sasu, de Vasaluc și de Poștăriu. Azi a fost rândul vărului Vasile să-mi povestească o întâmplare absolut tulburătoare. Adevărată, ironică, tristă, poate chiar tragică, copleșitoare. Tema ei: Farsa, Jocul. Personaj principal: Poștăriu.”. Autorul vorbește despre un personaj pitoresc pe care îl chema Pipău. „Locuia in Dâmb. Intr-o casă modestă, văruită in albastru, cu târnaț și trepte de piatră. Era un bătrânel tăcut, slab, numai piele și os, care abia răspundea la salut. Se învârtea mereu prin curte, certând-se din te miri ce cu baba și mestecând tutun...”.
Autorul, un povestitor autentic evocă și anii petrecuți la scoală, la Runc ori la Beclean. „Sunt elev la școala generală, îmbrăcat țărănește, cu cămașă albă și cu pălărie, cu traista pe umăr și cu o carte in mână, intre doi cai negrii, împreună cu Vasile Pinti și Leon Cilica. Cred ca am vreo 14-15 ani.”. După școala generală Ionuc din Runc ajunge elev la liceul din Beclean, despre care scrie frumos in cartea despre care facem vorbire: „ Am făcut liceul( căruia scriitorul și fostul director Aurel Podaru ii dedica o Balada) intr-un Castel. In Castelul Contelui Bethlen. O clădire impunătoare, așezată in centrul orașului, in scandal evident cu construcțiile socialiste din vecinătate...Am coborât in catacombe, unde acum se depozitau cartofi și mere ionatane, am citit zeci de cărți in sala pătrată cu aspect de cameră pentru arme, care acum era bibliotecă, am pășit in saloanele conților și conteselor de altă dată, acum devenite săli de clasă, am dormit și am visat in paturi suprapuse in sălile lungi de la etaj și de deasupra porții de intrare acum transformate in dormitoare aspre, de cazarmă. Odată ce am intrat pe poarta Castelului, lumea de afară nu a mai avut nicio putere asupra mea. Eram liber.”.
„Pintea este un discipol al lui Steinhardt, întâi pentru ca îl citează mereu, îl analizează, îl examinează.” ( Virgil Nemoianu). Părintele Liviu Șugar l-a avut ca oaspete pe monahul de la Rohia. Iată ce scrie Ioan Pintea: „ Seara, împreună cu N. Steinhardt și Mircea Horia Simionescu suntem oaspeții Părintelui Liviu Sugar, ucenic al Părintelui Mina Dobzeu, care l-a increștinat pe N. St. Câțiva ani după ieșirea din închisoare, Părintele Mina( căruia cu sprijinul preotului Liviu i-am luat un interviu) a fost preot paroh in satul natal al Părintelui Liviu.”. Autorul ii dedică monahului de la Rohia și o poezie intitulată: „ Cu sifon, sifon albastru” din care redam o strofa: „Domnul a zidit un castru/ îngerilor din Rohie/ cu sifon, sifon albastru/ Nicu zice: Măi să fie!”.
Preotul Ioan Pintea a slujit mulți ani in parohia Chintelnic. Îl urmăream de la înălțimea fostului castel de peste vale, cu un binoclu special căruia ii spuneam cucăr, cum mai deretică prin gradina casei parohiale și cum stă de „vorbă” cu părul pentru care avea un adevărat cult. „Încep să uit cum arată părul de la Chintelnic. Simt nevoia să îl văd. Îl redescopăr într-o fotografie alb-negru așa cum l-am întâlnit prima dată: sobru și semeț. Mă întâlnesc cu noul preot paroh. Îl întreb: „Ce mai face părul din gradina casei parohiale?” Îmi spune sec: „Îmbătrânește.”. „Nu e singurul”, ii spun, „nici eu nu mai sunt tânăr.”. Dimpotrivă, părinte Ioan, ești „ copilul nostru”, cum vă alinta prim-curatorul Ciogolea din Chintelnic și sunteți mereu tânăr in cuvânt, duh și adevăr.
T. Săsărman