Mănăstirea Salva

Frumuseţea plaiurilor bistriţene poate fi văzută de pe platoul Mănăstirii Salva, locuri asemănate de mine, încă de acum zece ani, cu peisaje din Tibet.

De câte ori am prilejul, merg pentru reculegere, dar şi pentru a-mi duce musafirii de la Bucureşti la această Sfântă Mănăstire, unde, în prezent se pictează, în frescă, Catedrala.

După ce ne-a arătat pictura, Maica Maria ne-a făcut un îndemn valoros: Rugaţi-vă neîncetat!

Fiind în faţa Bisericuţii de lemn, privind Someşul mi-au venit în minte următoarele gânduri cu privire la valoarea cuvintelor, gânduri apărute ca urmare experienţei mele de viaţă.

Noi oamenii, ştim, în ceea ce avem profund în noi, cât de mult o vorbă adevărată, un cuvânt corect, o frază potrivită poate fi de folos. Când într-o discuţie între oameni, un semen al nostru primeşte un cuvânt ce poate servi ca o legătură, ca o za lipsă în rătăcirea unei căutări, permiţând astfel celui sau celei care îl primeşte să se reconcilieze cu trecutul sau prezentul său şi să se angajeze cu mai multă încredere în viitorul său, acea conversaţie este benefică.

Noi toţi, în anumite momente, am primit şi am acceptat, sau emis şi oferit, mesaje purtătoare de viaţă, întrebări asemănătoare seminţelor, germenilor de deschidere, de creştere şi de creativitate care ne-au făcut să creştem şi să ne respectăm un pic mai mult.

Astfel, nefiind vorba de un demers pentru a face o terapie sau o analiză, prin conversaţii folositoare, noi am simţit că ascultarea, stimularea binevoitoare a celui ce stă în faţa noastră, empatizarea, îi poate vindeca rănile unei vieţi, poate restaura imaginea ce o are despre sine. Există cuvinte, vorbe de zi cu zi, cele pe care fiecare dintre noi le poate oferi, care pot îngriji, repara, linişti pe cel ce ştie să le primească şi să le întâmpine ca pe un cadou, ca pe un ajutor. Să nu ezităm să oferim vorbe care să ajute semenii, pentru că aceste cuvinte vindecătoare, fac la fel de bine şi celui care le oferă şi celui care le recepţionează. Primim ceea ce dăm. Noi să le propunem, dar să nu uităm că sensul mesajului este dat de cel care primeşte mesajul, de receptor. De aceea, să nu încetăm să emitem definiri pozitive, cuvinte blânde, chiar dacă cei care recepţionează, fie nu le aplică, fie le dau alt sens decât îl dăm noi, dar să clarificăm, iar limpezirile se fac prin întrebări puse cu curaj, dar respectuos, blând, protectiv.

Acum, pentru că tot am văzut la Mănăstirea Salva, atât cât este realizată în prezent, o pictură religioasă de o frumuseţe ce m-a bucurat, alătur cuvintelor mele de mai sus despre comunicarea între suflete, câteva cuvinte ale lui Michel Quesnel privitoare la imagini:

„Pe bună dreptate Biblia nu se încrede în imagini, şi acest lucru cu atât mai mult cu cât imaginea în mişcare nu exista în antichitate. Încă nu se inventase cinematograful. Îmaginea încremeneşte realul la un moment determinat. Riscul unei imagini este de a-i răpi fiinţei reprezentate dimensiunea veşniciei. Singura imagine religioasă pe care o tolerează tradiţia creştină orientală este icoana, pentru că a picta o icoană este cu totul altceva decât a înfăţişa clipa. Pictorul de icoane se roagă; pe măsură ce pictează, el integrează timpul în ceva ce nu va fi poate privit decât pe furiş, iar practica creştinilor din Orient cere, de altfel, ca icoana să fie contemplată, nu numai privită.

Icoana integrează persoanele pe care ea le reprezintă în dimensiunea veşniciei. De altfel, ea nu este deloc realistă. Care dulgher evreu din secolul I a semănat vreodată cu icoanele lui Hristos? Şi care fecioară din Nazaret cu cele ale Maicii Domnului?

Astfel, icoana îl invită pe cel care o contemplă să-şi schimbe privirea, să-şi arunce propria privire în aceea a lui Dumnezeu.”