NICULAE VRASMAŞ : UN BRAD INTRAT ÎN LEGENDĂ – regele brazilor în literatură şi folclor ( Editura Eikon , Cluj- Napoca, 2010)

Având în vedere un proiect mai vechi, aşa cum se spune acum, să editez o carte întitulată „Cărţile prietenilor mei” în care să redau toate cele scrise de mine despre cărţile primite de la prietenii mei scriitori, mai mult sau mai puţin consacraţi şi ale căror cronici le-am publicat în ziarul „Răsunetul” din Bistriţa de-a lungul anilor, dovedindu-mi mie şi altora respectul pentru carte şi tainele sale, respectul şi aprecierea pentru cel care şi-a lăsat gândurile şi inima deschise cititorului şi publicului larg. Nu ştiu dacă mulţi din cei despre care am scris, vor citi aceste rânduri, îi rog totuşi, având în vedere proiectul planificat să-mi trimită pe adresa mea din Beclean, o copie cu cele scrise de mine în „Răsunetul”, adresa mea fiind : Valentin Falub, Str. Aleea Zorilor, nr.12,Bl.D2,Ap.10, jud. Bistriţa - Năsăud. E-mail: [email protected] , cerându-mi totodată scuze pentru deranjul creat,dorindu-vă toate cele bune şi spor la scris ! Vă mulţumesc !

Întorcându-mă, însă la cartea prietenului meu Niculae Vrăsmaş, vă mărturisesc că această carte, care până la urmă, se vrea o monografie a Văii Bârgăului, având drept simbol acel brad de legendă numit « Regele Brazilor », la umbra căruia am poposit şi eu în tinereţile mele, aducându-mi în minte că în urmă cu 39 de ani, era prin anul 1972, la Ediţia a V – a, participam la festival în calitate de director al Căminului Cultural din Căianu Mic, unde printre cei 42 de solişti înscrişi la Concursul soliştilor de muzică populară « Regele brazilor » aveam şi eu înscrisă pe tânăra de atunci Viorica Pugna, un talent deosebit şi o păstrătoare a zestrei folclorice a zonei, posesoare a unei voci deosebite, un timbru vocal încântător, care a vrăjit atunci, nu numai juriul, dar şi mulţimea de admiratori adunată în jurul bradului candelabru, obţinând premiul I., o distincţie de primă mărime pentru tânăra Viorica Pugna, dar şi pentru mine ca director debutant într-o funcţie, care practic mi-a schimbat viaţa şi mi-a deschis noi orizonturi, de care , nu ştiu dacă am profitat sau nu, dar m-am lăsat purtat de valul unei tinereţi tumultoase, despre care am mai consemnat şi în « Cartea cu întâmplări »(Ed.Napoca Star, Cluj-Napoca, 2008). Aşa a fost atunci, făcându-mi uneori reproşuri că n-am urmărit îndeaproape evoluţia tinerei Viorica, care probabil astăzi este o veritabilă bunică, având o familie « făloasă »,aşa cum sunt toate familiile de căienari, alături de care am fost peste cinci ani. Au fost alte vremuri ! Cartea lui Nicu Vrăsmaş mi le-a adus înainte,lucru pentru care îi mulţumesc, felicitându-l pentru o carte deosebită, editată în condiţii grafice de înaltă ţinută. Regret încă odată că acea ţărancă, posesoarea unei voci deosebite, ar fi putut ajunge undeva departe, pe marile scene ale ţării, dar concepţia omului de la ţară, atunci era alta : să se mărite cât mai bine, să facă copii şi să aibă o gspodărie făloasă, ca toţi căinarii. Cu siguranţă aşa s-a întâmplat ! Păcat !

Mi-a plăcut faptul că Niculae Vrăsmaş în relatările sale reporticeşti, redă şi cele scrise atunci în presa vremii, mai ales în singurul ziar de atunci, „Ecoul”, care prin regretatul meu prieten Dumitru Andraşoni descrie farmecul acelei duminici de 4 iunie 1972, când mesageri ai folclorului bistriţean şi iubitorii de cântec au fost prezenţi la Molidul-candelabru la o „manifestare cultural – artistică de prestigiu”, cum scria Dumitru Andraşoni, care despre Viorica Pugna din Căianu Mic, mai spunea: „Spectatorii au avut prilejul să audieze într – o interpretare în care s-a pus naturaleţe şi măiestrie, piese, cum sânt: „Cântă cucul pe fântână”, transpus melodic cu expresivitate şi atenţie pentru fiecare modulaţie a melodiei de către Viorica Pugna, o tânără solistă de 16 ani din Căianu Mic”. Acum, când scriu aceste rânduri mă întreb dacă nu cumva solistul de muzică populară Alexandru Pugna este un urmaş al Vioricăi Pugna, ori poate măcar rudă Cine ştie? În orice caz Alexandru Pugna a răzbunat toate neâmplinirile consătenilor săi din „epoca de aur”. Ne considerăm oarecum răzbunaţi !

După cum relatează Niculae Vrăsmaş, „Prezentarea celor zece ediţii ale Festivalului Internaţional de Folclor „Regele brazilor”(2001- 2010), a beneficiat de o mai largă mediatizare, care m-a ajutat în relatarea cât mai completă a evenimentelor, iar noile date obţinute, pe parcursul a cinci ani, despre vechea manifestare de la rădăcina bradului dispărut, au condus practic la realizarea unei alte cărţi, care cuprinde numeroase documente şi fotografii.

Falnicul arbore, denumit „Regele brazilor” a fost un important simbol, mai mult decât un frate al românului, un adevărat părinte. Locuitorii l-au apărat cu dârzenie atunci când ocupanţii vremelnici au încercat să – l ducă din ţară. Oamenii locului l-au respectat, pentru că foşnetul „ Molidului Candelabru” parcă le vorbea, îi sfătuia, le cânta şi îi liniştea, iar pe mulţi îi inspira. Personalităţi bârgăuane ale vremii au închinat „Regelui brazilor” frumoase pagini de proză sau minunate versuri”

Frumoase gânduri l-au însoţit pe Niculae Vrăsmaş de-a lungul scrierii sale, de aceea, fără a avea alte păreri aş încheia tot cu cuvintele sale : „Deşi astăzi maiestuosul brad nu mai există, locul său a devenit istorie, iar „Regele brazilor” a intrat în legendă. Aşa cum în Munţii Apuseni, Gorunul lui Horia de la Ţebea, a devenit loc de veghe al moţilor şi perelinaj al tuturor, Regele brazilor a devenit legendă pentru Ţara Bârgaielor. Imaginea lui nu poate fi uitată de cei care l-au privit, iar numele său a devenit un brand al credinţei, datinilor şi obiceiurilor. Prin care acestea sunt transmise de generaţii, în viitor ”Felicitări Niculae Vrăsmaş că mai readus pentru câteva momente în tinereţe ! Îţi mulţumesc !