O anumită poveste de dragoste

Praful de scorțișoară în vin roșu, o lume suprapusă. Eu sunt Adamul tău, port pe frunte vârstele tuturor secundelor și-ți voi face lungi nopțile. Ai jumătate din chipul meu, plus spaima conștientă din scrinul cu lavandă, voi fi omul care plânge cu un ochi, iar tu, jumătate femeie și jumătate vis. Ai gândurile răvășite pe sânii tăi ascunși, vino cu mine pe strada felinarelor târzii, poate ne ascundem într-o floare de liliac și nu vom cunoaște vântul amăgirilor. Trosnește clipa pe ploapele noastre și răsuflarea ta intră într-un profet cu singurătatea pe umeri, mergem în regretul trecerilor înaintea primului sărut, gustăm toamna din poeme și ne așteaptă păsări fără cuib. Nu vom lua sărutul în arendă, la marginea liniștii tocmai ne-am scris insomniile. Plânge o frunză de cais și clipa se oprește pe genunchii tăi. Te-am strâns într-o petală de trandafir galben, în noaptea aceea aceleași doruri se vor naște.
Să fiu o lacrimă adormită pe haina ta și să privesc în jos smerită, să pot să vreau să mă privești captivă înaltului ceresc. Un soare melancolic porți în mâinile tale, un vânt albastru pune rană peste timp, încerc să te privesc prin pleoape transparente. Vin întrebări să spargă timpul. Femeile, adânci izvoare de lacrimi, femei de zmeură, femei de șoapte virate, femei așteptate-n suspin, femei obosite în respirația rugăciuniiîntre noi. Ora aceasta nu are timp și nici anotimp, nimic din frumusețea și din destinul altui timp.
Lumina doarme în pletele îngerilor, o simt trecând prin mine, ți-am mai spus și-ți voi mai spune, nu vreau să te pierd și nu vreau să mă pierd, să respectăm ora veșniciei, eu sunt deja în veșnicia ta, îți simt respirația, fața ta este pe zâmbetul meu amar. Vin atâtea ploi să te împodobească, vin atâția îngeri să-ți vorbească. Nu plânge, te port în mine oriunde plec deși sunt copaci uriași din alte veacuri. Neantul amăgirii vine spre noi cei deschiși chemării, stranie și dulce este chemarea ta. Plec departe în visuri, plâng și râd pentru tine, nu-i vreme să opresc plecarea. Toarnă-ți surâsul în vasul de argilă și vei vedea acolo lacrimile mele, să știi că nu sunt nici culoare nici vis, poate m-ascund într-o stea, aceea este steaua mea dar eu nu o cunosc.
Pe tine te visează altcineva în locul meu și totuși ți-am deschis cea mai specială poartă a sufletului meu. Îți trimit drept consolare șoaptele mele prinse într-o corolă de lacrimi, am să mai plâng în visuri de argint. Hai vino să murim prin ierburi, prin mlaștini, la schitul singuratec. Aș vrea, dragul meu, să pot pune lacrimi în visurile tale, să dorm la umbra umărului tău, eu intru în mine și-mi las iubirea s-o chibzuiești tu, poate găsesc izvorul tău. Hai lunecă în vorbele de mătase sfâșiate, găsite aiurea, ce dimineață rănită, noi nu mai suntem arbori, suntem niște biete amintiri închipuite care așteaptă îngerii.
Pentru noi doi să se aprindă stelele? Tăcerea noastră, o haină tristă de postav, umbrele noastre cerșesc vremurilor vândute pe nimic. Cum este, dragul meu, să n-ai inimă, eu am două, cu cea pe care ți-am furat-o. Am învățat să te iubesc din depărtare, tu încă scrii și o să mai scrii în inima mea. Spuneai să lăsăm un vis în poala mea în fiecare zi, fiori mă cheamă în amintire, mi-e dor de dorul tău, mă tulbură un vers nescris încă, voi face un poem pentru tine, ia loc în inima mea, ia-mă și du-mă la capătul lumii pe care n-o cunosc, deschide în mine o altă poartă, lipește-te odată de pieptul meu.
De ce nu dormi iubitul meu? Du-te pe balconul tău și arată-mi unde-i steaua mea? Șoapta cuvintelor tale mă frige, nu te opri, mai stai, vorbește-mi despre noi, mi-e dor de ochii tăi care mă dezbracă și mă bagă-n păcat. Te pierzi în trupul și sufletul meu, vino la mine, învață psalmi pentru mine, nu mă pierde iubitul meu, sau dacă nu se poate, să ne pierdem împreună, mulțumesc, iartă-mă iubitul meu, nu fii trist și nu plâmge, am plâns eu pentru amândoi.