Părintele Nicolae Feier și pasiunea pentru cercetarea istoriei

Autor: Mircea Gelu Buta[1]

O societate democratică se caracterizeză prin diversitatea opiniilor. Drept urmare, nu există și nici nu ar trebui să existe o interpretare oficială a istoriei. Cercetătorii au libertatea să își aleagă în mod liber subiectele și pot publica rezultatele propriilor cercetări în conformitate cu criteriile științifice și standardele de calitate. După decenii de manipulare a trecutului prin mistificări  sau omisiuni dictate de interesele vremurilor, studiile părintelui Nicolae Feier adunate în volumul „Părinții neamului românesc” încearcă să înlăture negura care plutește de-a lungul unei perioade în care poporul român aflat în forme incipiente de organizare se străduia să facă față hoardelor cuceritoare.

Datorită unor cercetători pasionați de la Muzeul Județean din Municipiul Bistrița, dintre care îi amintim pe seniorii Gheorghe Marinescu și Corneliu Gaiu sau mai tânărul George Marinescu, unele date istorice obscure, doar bănuite sau spuse cu jumătate de măsură, au fost confirmate prin descoperiri arheologice, care vin să susțină teoriile curajoase ale părintelui Nicolae Feier, în ce privește etnogeneza și spiritualitatea românilor din Transilvania de nord-est. Iată de exemplu descoperirea „crucii, relicvar” (Engolpion), în toamna anului 2013, în perimetrul localității Herina, mai precis într-o zonă mai înaltă de pe Dealul Făgetului, numit popular Hagău, întărește ideea că Biserica în stil romanic de la Herina, construită de familia Kacsics, proprietara domeniului, a fost făcută pe o veche vatră monahală ortodoxă[2], care fusese clădită poate, în vremuri grele, de către călugări moldoveni fugari, dar „se poate și aceea să fii avut întemeierea din Ardeal chiar”[3]. Vechile surse germane amintesc de existența populației autohtone de pe Valea Bistriței Ardelene la data venirii primilor coloniști sași.

„ Încă înainte de apariția primilor coloniști sași erau oameni creștini pe aceste locuri și sașii găsiră ici și colo sate și capele.Așa era și cu Biserica din Wallendorf/ astăzi suburbana Unirea/ pe care au găsit-o sașii acolo la sosirea lor, și totuși Wallendorful este mai vechi decât Bistrița[4]”.

Existența bisericilor pe văile Someșului și Bistriței, încă înainte de prima invazie a tătarilor lui Cadan, o semnalează și Schlösser în „Siebenbürgischen Annalen des XIII Jahrhundert”, p. 97. Totuși bisericile existau în ținutul Bistriței și înainte de anul 1241, fapt susținut în cronica lui Rogerius, refugiat din Rodna la Weissenburg[5]. 

Desigur, unii susțin că nu sunt interesați de diferențierea dintre istorie și doctrinar, căci doctrina nu este o idee impusă, ci o realitate experiată chiar dacă nu poate fi încadrată și explicată complex în istorie. Se cuvine însă să vorbim despre rolul Bisericii la români întrucât în ea am avut singura instituție organizată la adăpostul căreia s-a dezvoltat viața istorică a neamului nostru. Ea a vorbit atunci când a fost cazul în numele unui popor asuprit, abia tolerat și neadmis între cei ce s-au obișnuit din vechime să monopolizeze pentru sine dreptul de a hotărî soarta acestei țări și a locuitorilor ei atât de deosebiți ca fire, ca tradiții istorice, ca năzuințe și aspirații...

Cu ani în urmă am vizitat împreună cu părintele Nicolae Feier și un grup de pelerini Biserica „Tatăl Nostru”, construită pe locul unde Iisus I-a învățat pe uncenici rugăciunea cea mai sfântă a creștinătății. Părintele Nicu ne-a îndeamnat să privim la peretele din sud, în dreapta Altarului, unde acest text esențial din punct de vedere teologic și lingvistic este scris în limba română. În calitate de text religios, ea reprezintă o sinteză a Evangheliei, ocupând un loc important în cultul public și în cel privat, motiv pentru care a fost primul text tradus și difuzat în activitatea misionară a creștinilor. Privită din punct de vedere lingvistic, rugăciunea conține concepte fundamentale din experința despre lume a unei comunități istorice. Ea este, prin aceasta, cartea de vizită a limbii în lume, fapt care i-a asigurat o mare răspândire în textele laice: o găsim, de exemplu, în lucrările lingvistice ca specimen de limbă, dar și în cele didactice nu doar pentru cultivarea sentimentului religios ci și pentru exersarea buchilor cu un text arhicunoscut. Prin urmare, dacă Biblia este cea mai tradusă carte din lume, „Tatăl Nostru” rămâne cel mai răspândit text de mici dimensiuni.

Îl felicităm și în egală măsură îi mulțumim părinteleui profesor Nicolae Feier pentru strădania și insistența de a purta cu mândrie în lume demnitatea de român, pildă pentru cei mai tineri și îndemn pentru generațiile viitoare, care dacă nu vor da valoare trecutului, înseamnă că nu vor da valoare vieții care va să vină după ei.