In media res cu Vasile V. Filip

Recentul volum al scriitorului Vasile V. Filip, Cronici, povestiri, mărturisiri (Ed. Charmides, 2022), are cinci secțiuni, care, după cum arată și titlul, abordează un spectru larg de subiecte: Autodefiniri, Poezie contemporană, Prozatori de ieri și de azi, Călători, memorialiști, monografiști și Comentatori, eseiști, predicatori; textele sunt publicate și adunate din diferite reviste din anii 2019, 2021 și 2022.

            Primul text, Viața online, din întâia secțiune este un răspuns la o anchetă a revistei Apostrof (nr. 11/2020): „Cum v-ați adaptat la provocările vieții online? Ce șanse mai are cultura înaltă în universul digital?”. Firește, pentru cei născuți în anii ‘50, obișnuiți cu scrisul olograf sau la mașina de scris, P.C.-ul a devenit un adevărat miracol, însă, ne va avertiza, mai târziu, „Tehnologia, Internetul nu țin loc de cultură”, acestea ducând la formarea omului plat, superficial, căruia nu i se poate opune decât calitatea, valoarea; totuși, pentru el, și probabil pentru mulți alții, on line-ul, „deși se vrea maximă deschidere de lume, seamănă tot mai mult cu a-ți săpa propriul tunel”, din care el reușește să iasă la lumină când îl folosește exclusiv pentru informația rapidă. Textul (Auto)portret în oglindă a fost publicat în volumul Autoportrete în oglindă. Antologie gândită de Irina Petraș. Redactor responsabil: Hanna Bota (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021) și este, de asemenea, un răspuns la un chestionar care cuprinde șapte întrebări, de la „De ce scrii?”, „Cât de importante sunt reacțiile criticilor literari pentru proiectul tău scriptural?”, până la „Ce anume nu s-a remarcat niciodată în comentariile la cărțile tale…?” sau „Apelezi la părerea celor din jur în timp ce lucrezi la o nouă carte?” etc. În sinteză, putem afirma, atras de puterea seducătoare a cuvântului său bine cântărit, că Vasile V. Filip este convins că scrisul este „socialmente util”, dar respinge ideea de vedetism, cu toate că recunoaște că snobismul educă (asta, apropo de „teoria modernității prin sincronism” a lui Lovinescu). Pentru el, scrisul este „cea mai elaborată și mai ziditoare formă de comunicare”, resimțit ca pe „o necesitate vitală”. Fire contemplativă, șovăielnică, obsedat de neputința comunicării totale cu semenii, a se vedea și confesiunile pline de miez din Însemnări de-a lungul vremii (Ale unui dascăl greu de mulțumit). I, 1998-1999, prefață de Ilie Rad, care au fost un resort preponderent pentru cunoașterea de sine, Vasile Filip se află permanent în conflict tensionat cu timpul. Scris cu fervoare polemică, cel de-al treilea text, „Scriitorul și lumea sau vina de a iubi literatura”, vine ca o completare la celelalte două și a fost publicat în volumul Scriitorul și lumea. Antologie gândită de Irina Petraș. Redactor responsabil: Constantina Raveca Buleu (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021); acesta se referă la rolul literaturii în ziua de azi, influența cotidianului în scrisul artistului, „indiferența la eveniment”, la anecdotic, succesul sau insuccesul propriilor cărți, importanța evenimentului în carieră, ori dacă este Internetul o soluție pe termen lung pentru cultură. Pentru Vasile V. Filip, omul care a renunțat la cariera de silvicultor în favoarea celei de profesor de literatură, ea, literatura, poate fi considerată „pe picior de egalitate cu hrana și cu somnul”. Cu seriozitatea sa inalterabilă, a asistat neputincios în perioada postdecembristă la „prăbușirea prestigiului întregului învățământ românesc” și se mâhnește că am ajuns codașa Europei în ceea ce privește consumul de carte. Specializat și format cu precădere ca etnolog, a ajuns să comenteze literatura, fiindcă i s-a părut mai aproape de suflet, accentul punându-l, bineînțeles, cu mare pondere pe cea populară, arhaică, mitico-rituală, obsedat fiind încă din tinerețe de motivele arhetipale, ascunse în buzunarele tăinuite ale minții sale fertile și nevoii de introspecție. „În literatură, zice autorul, guști voluptatea echivocului, dar o pierzi pe cea a limpezimii”, respingând din start textele scrise sub zodia derizoriului. Vasile V. Filip scrie pentru a găsi drumul spre inima cititorilor.

            În secțiunea a doua, Poezie contemporană, Vasile V. Filip are același discurs omogen, riguros și profund, așezând fiecare poet răsfățat de magia cuvântului în matricea sa imaginară pentru a părea autentic, descoperindu-i, în același timp, noi valențe interpretative. Opiniile sale sunt pârguite, chiar dacă apelează la neologisme ademenitoare cu arome livrești creative. Sunt comentați, cu inteligența sa efervescentă, poeții: David Dorian, (confundat de mine cu Gelu Dorian), acest mâhnit „bufon” al poeziei din volumul Poeme ruginite, publicat în 2021, cel molipsit de Prolificitatea Nimicului în Alte poeme ruginite, tipărit în același an, regretatul Ion Urcan, bun amic al său, căruia îi dedică, de asemenea, două cronici referitoare la întreaga sa operă (Frățietatea cu umbra [lui Ion Urcan] și Un an fără prietenul Ion Urcan ); urmat de O poezie hemografă, o poezie-ecorșeu  pentru „strălucita profesoară” de la Colegiul Național „Liviu Rebreanu”, din Bistrița, Daniela Fulga, pentru care poezia este „neliniște”, nu virtuozitate”, cu volumul Fruntea și inelarul din 2021, conținând o lirică a „dualității funciare și ireductibile a ființei”: cu eterna „bunătate zădărnicită-n trufie” (maturitatea), în „stânga”, și cu „zâmbetul-a-râde în copilul neatins de timp” (inocența), în „dreapta”, în căutarea androginului; și despre Alexandru Blaga, cel cuprins din când în când de melancolii sentimentale, trăitor în tangajul zilelor zăvorâte într-o solitudine stranie, în cartea Vraja soarelui din 2021, comentată în textul Popas în Țara vieții împlinite.

            În secțiunea Prozatori de ieri și de azi, scrisă sub pecetea aceleiași onestități solemne, fără a face concesii niciunuia, autorul discerne matricea imaginarului următorilor scriitori, titlul fiecărei recenzii sintetizând, de fapt, conținutul cărții comentate: Dumitru Popescu, cu celebrul său roman Pumnul și palma, emblematic pentru condiția intelectualului în regimul comunist, în textul Despre „România educată” cu „pumnul și palma”; Ion Agârbiceanu pentru romanul Strigoiul în cronica Romanul unei lumi așezate, Miklós Bánffy pentru Trilogia transilvană în O (altă) capodoperă a spațiului românesc cu receptare întârziată; Adrian G. Romilă cu volumul de proză scurtă Mici schimbări în viață în Praguri și noduri ale vieții; Hayden Dorf (Ioan Cioba) pentru romanul Scrisori din Regatul Pustnic în Un roman misterios; și Icu Crăciun cu volumul de proză scurtă Nepotul din Italia în articolul O lume în derivă.

            Secțiunea a patra, Călători, memorialiști, monografiști, se deschide cu textul Trei călători străini despre Valea Someșului Mare (sec. XIX), în care scriitorul Vasile V. Filip prezintă însemnările francezului Agustin de Gerando, englezului Charles Boner și ale germanului Rudolf Bergner despre oamenii din acest areal așa cum au fost comentate de eruditul profesor năsăudean Vasile Bichigean (întâiul traducător din greaca veche a Republicii lui Platon) în Arhiva someșană (nr. 1, Năsăud, 1924). Și în această secțiune ne vom întâlni cu numele lui Dumitru Popescu, căruia, de data aceasta, îi dedică textul Dumitru Popescu: Strălucirea și suferințele unui „elefant de porțelan” (pastișă a unui celebru titlu de Balzac, despre curtezane), referitor la cele două volume memorialistice cu acest „titlu metaforic”: Elefanții de porțelan, tipărit în 2021, un soi de „manual de istorie trăită […], asumată și chiar plătită, în cele din urmă, cu ani de detenție, dar mai ales cu o nedreaptă marginalizare și uitare”. Lui Ioan Popa, îi comentează cele 18 evocări ale lumii satului din cartea Miracolul de la Sfântul Spiridon, tipărită tot în 2021. Profesorului universitar și etnologului ieșean Ioan H. Ciubotaru îi dedică prezentarea volumului memorialistic Vatra regăsită (2021) în cronica Ioan H. Ciubotaru: Povestea unei vieți și a unei cariere, căruia îi remarcă „realul talent de povestitor”. Colegului său de facultate și de grupă Ilie Rad, ajuns profesor universitar la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, îi recenzează cartea America din Cortland (în Ilie Rad: Volta America!), scrisă în urma celor trei călătorii în „Lumea Nouă”, în anii 2000, 2002 și 2018, în care, zice universitarul, „fiecare pagină […] este agrementată cu detalii istorice, geografice, lingvistice, cu amintiri, istorioare, comparații etc., care le conferă acestora o anume savoare”; pentru ca în următorul text să scrie despre o monografie de peste 800 de pagini a soților Doina și Ilie Rad, intitulată Nandra – un sat care alunecă-n uitare. File din monografia și din „romanul” satului (2021) în cronica Doina, Ilie Rad: O monografie-reper a unui sat care „aluneca-n uitare, sat ce „rezumă […] o istorie în cercuri concentrice a Câmpiei Transilvaniei, a Ardealului și chiar a țării…”. Secțiunea a patra se încheie cu două povestiri admirabile: Întoarcerea acasă și Primul pom de Crăciun, cu muguri de iubire, care rememorează, de fapt, câteva secvențe din copilăria și adolescența oricărui ins trăitor la țară, deși al doilea titlu e scris la persoana I; sunt absolut convins că Vasile V. Filip are har și-l îndemn să continue și-n calitate de prozator, calitate demonstrată, de altfel, și-n volumul I din Jurnalul său. Regretatului critic și istoric literar Andrei Moldovan, îi dedică un necrolog afectiv, ultrasensibil, intitulat Andrei Moldovan. Privind în urmă. Dacă în secțiunea a treia Vasile V. Filip scria despre Strigoiul lui Agârbiceanu, aici, se ocupă de Dimensiunea religioasă a creației lui Ion Agârbiceanu, aceasta după lecturarea volumului al zecelea: Ion Agârbiceanu, Scrieri inedite cu profil religios (ediție îngrijită, notă asupra ediției, note și comentarii de Ilie Rad (2021).

            Partea a cincea, Comentatori, eseiști, predicatori, se deschide cu un discurs rostit cu prilejul Centenarului revistei Sburătorul, la Biblioteca Județeană „George Coșbuc”, din Bistrița, unde vorbește despre binecunoscuta teorie a „mutației valorilor estetice”, exemplificată de Lovinescu prin opera lui Caragiale, interpretată diferit de N. Manolescu, în sensul că „valorile estetice ar putea fi […] tocmai cele mai perene, nu cele mai vulnerabile”, și despre faptul că folclorul în viziunea modernistă a criticului nu ar avea nici un rol în trezirea conștiinței naționale, această întâietate ar reveni mai degrabă poeților care l-au prelucrat „estetic”. Textul Răzvan Voncu: O panoramă a poeziei române de azi se referă la cartea universitarului R. V.: Poeți români de azi (vol. I, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2019, prima ediție apărută în 2015), după care poezia postdecembristă, în general, „nu se mai adresează sufletului, ci intelectului”, ea, poezia, „nu e virtuozitate, ci neliniște”. Protosinghelului Maxim (Iuliu-Marius) Morariu îi recenzează cel de-al 31-lea volum, Autobiografia spirituală – între teologie și actualitate (2021) în textul Maxim (Iuliu-Marius) Morariu: Autobiografia spirituală – în spațiul ortodox, iar scriitoarei-medic Laura Poantă, autoarea unei cărți de actualitate, intitulată Doctorul de povești. Medicină și literatură (2021), îi dedică textul Laura Poantă: Bolile contemporaneității sub diagnoza „doctorului de povești”, precizând că volumul se vrea „o privire de medic asupra literaturii”: de la „vrăjitoarele, piticii, trolii, spiridușii”, „toți aceștia fiind expresia bolilor fără leac, pe care oamenii normali încercau să le stârpească, până la decelarea în motivul Frumoasa și bestia a sindromului Stockholm (cel al atașamentul victimei față de agresor), Alice în Țara Minunilor”, putând fi „expresia convertită artistic a migrenelor lui Lewis Carrol, personajele negative ale lui Creangă – expresii ale epilepsiei autorului etc.”, apoi, punctează: „Cartea abordează și alte aspecte mai mult sau mai puțin maladive ale lumii contemporane: despre citire și recitire, despre o distopică lume fără cărți, despre poreclă și stigmat, despre bullyng și segregare, despre fobia medicinei moderne pentru radiația solară ultravioletă în exces, despre emigrare și rămânere în țară, despre limbajul figurativ în medicină sau despre artiști ca cei mai neesențiali lucrători etc.”. Secțiunea aceasta se încheie cu un studiu stufos intitulat Porecle și vorbe de „ciuf” la Chiuza, satul copilăriei mele.

            Dacă ar fi să-mi duc gândul până la capăt, aș adăuga că scrisul său, nepărtinitor, bine argumentat, reprezintă încă o probă a maturității sale creative, Vasile V. Filip nelăsându-se înregimentat în oastea anonimă a orașului provincial ce trăiește sub tirania zarvei și instinctului, cu mulți semeni care au doar gabarit depășit la gură; dimpotrivă, a rămas semper fidelis limbii române proaspete, împărtășindu-ne în fiecare pagină bucuria lecturii cu un rafinat simț al esteticului.

                                                                                                                Icu Crăciun