Cornel Cotuțiu: Primul meu cuvânt

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat de-a lungul vieţii şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a descoperit că sunteţi scriitor? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră?

( Menuţ Maximinian)

     Până la vârsta de 4 ani nu am scos un cuvânt. Ai mei începuseră să se obișnuiască, în ideea că ar putea fi vorba de ceva genetic; una dintre mătușile mele era, efectiv mută.

     Dar, evoca în câteva rânduri maică-mea, la un momen dat a auzit, în odaia unde eram, cuvântul „mama”. Presupunea că eu l-am rostit, numai că, privind împrejur nu-l vedea pe... vorbitor. În cele din urmă, m-a descoperit, strecurat  sub pat. De fiecare dată, când povestea întâmplarea, îi plăcea să-mi motiveze ascunsul meu pe seama sfielii de a fi auzit pronunțând primul cuvânt din viața mea.

     Am însă ținere de minte începând cu vara care preceda intrarea mea la școală. Și îmi place să-mi amintesc o secvență. Taică-meu profesa pantofăria; originar din Giug (Dumbrăvița), părinții lui (deci bunicii mei) l-au dorit să iasă dintre dealurile sărăcăcioase ale sătucului și să învețe o meserie. Avea în camera de zi, într-un colț, măsuța cu unelte și alte cele necesare unui pantofar. Îl văd șezând pe un scăunel, făcut de el dintr-o tulpină de stejar, meșterind pe talpa unui bocanc. Alături, șezând pe un taburet, mama avea pe genunchi un obiect, despre care știam deja că se numește „carte”, și citea cu voce tare. Peste un timp, ridicându-se, mi-a spus: „Ține minte, am citit tatălui tău din romanul  „Anna Karenina”.

     La o vârstă de adolescență încheiată, a fost dusă la București, ca menajeră la o familie de orășeni bogați și prieteni cu cartea. După doi ani, tânăra Lenuța s-a întors acasă, cu două geamantane: Într-unul, cu rufăraie și pachete cu dulciuri, pentru surorile ei mai mici, și în celălalt, spre mirarea surorilor, erau doar cărți. Așa se face că în familia noastră se citea Tolstoi sau Goga.

     Era, apoi, mândră că, urcând în ani, aveam interes pentru lectură și scris propriu. În anii liceului publicasem câteva articole, pe seama faptelor de cultură din Beclean (debut, în „Scânteia pionierului”, urmând „Făclia”, cotidian regional de la Cluj).

     Rețin încă o secvență, legată de lumea tiparului. Cu ocazia debutului meu editorial,  - „În căutarea altui final” (Editura Dacia, Cluj, 1978), Primăria din orașul meu natal a organizat (pentru prima oară în istoria localității) o lansare de carte, adică acest volum de nuvele. Întâlnirea cu publicul, rostirile comentatorilor, autografele au avut loc la librăria localității. Firește, că spațiul buticului era plin. Am insistat acasă ca măcar maică-mea să fie prezentă. Așa a și fost, doar că, la un moment dat, n-am mai văzut-o, decât la încheierea întâlnirii. În ziua următoare, am aflat de la o mătușă, participantă la eveniment, că, plecând mai repede din librărie, a văzut-o pe mama, rezemată de vitrină. Avea ochii înlăcrimați. Adică: Nu voia să-i vadă lumea bucuria pentru ce i se întâmpla feciorului ei.