Anca Sîrghie

După ce terminaţi şcoala şi puneaţi ghiozdanul în cui, cum era vacanţa dumneavoastră de vară ( vacanţa mare) din timpul cât aţi fost elevă?

-Anca Sîrghie: Joaca cu fetele de vârsta mea din vecinătate trecea pe primul plan. Pentru că tata era managerul unui spital, fetele medicilor cu care părinții mei se duceau la baluri și alte reuniuni prietenești rămâneau să doarmă la noi acasă sau eu dormeam la ele în apartament. Acolo distracție de copii lăsați liberi! Cel mai minunat mă distram dacă mama mă trimitea la părinții ei de la Ocna Sibiului. Mergeam la băi sărate până spre seară, iar apoi cântam la pian, căci bunicii aveau o pianină vieneză sau citeam pe îndestulate, dacă se putea alte cărți decât cele cerute de școală. După ploaie, ieșeam să ne bălăcim în picioare goale pe uliță, ceea ce la Sibiu, în prezența părinților nu era posibil.  

 

Ce vă plăcea să faceţi cel mai mult şi ce nu vă plăcea, dar vă puneau părinţii (bunicii) să faceţi?

- Îmi plăcea să cotrobăi prin biblioteca părinților sau prin cele ale unor unchi, ca să găsesc cărți deosebite, pe care le devoram, încât mama  mă certa și mă trimitea la joacă. Urmam cursul de pian al profesoarei Elena Gherman, așa că-mi plăcea să cânt la pian. Cântam ore întregi, pentru că pianul îmi era bun prieten și când eram tristă și când mă simțeam fericită. Prin el mă exteriorizam.

Ce nu-mi plăcea? Trebuia să șterg praful de pe mobilă tot la 3 zile, ceea ce mă indispunea, ca și frecatul parchetului dat cu ceară, ceea ce se întâmpla, desigur, mult mai rar. Mama era pedantă și ținea ca el, parchetul, să strălucească, iar noi, copiii, aveam sarcina să-l frecăm în 3 camere destul de mari. Era o sclavie curată pentru noi, cei trei copii. În viață, am păstrat cultul pentru parchetul îngrijit și lucitor, așa că atunci când au început ceaiurile dansante la câte un coleg de clasă, eu le ceream invitaților mei să vină cu șosete, ca să nu ne strice parchetul. Norocul nostru s-a ivit când a fost inventat paluxul, care avea să ne scutească de vechea caznă a copilăriei. 

Când petreceam zile de vacanță la Ocna Sibiului, bunicii ne cereau să măturăm înaintea casei sâmbătă seara, după ce intra ciurda vacilor în sat, moment în sine spectaculos, așteptat de noi, copiii, cu mare încântare. Măturatul uliței îl făceau toți sătenii, așa că nu se admiteau excepții.  Apoi făceam baie și duminica dimineața mergeam la Biserică, pe strada frumos curățită. Bunicul era totdeauna îmbrăcat în straie românești, ca și bunica. Mie îmi plăcea cum arătau ei, dar eu personal îmbrăcam costum național numai când dansam în echipa școlii la vreo serbare sau la concursurile între licee. Când, ca profesor al Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, am organizat un schimb cu Universitatea „Michel de Montaigne” din Bordeaux, Franța, am avut fantezia să mă îmbrac românește când am ținut la Bordeaux o conferință. Nici nu am realizat,  pe moment, ce efect a avut această decizie, pentru că francezii nu-și păstrează costumele tradiționale. Chiar nu mai au așa ceva. 

 

Ce nu vă lipsea din vacanţele copilăriei?

- Când fusese mama mea elevă, ea învățase la lucru manual din școală să facă felurite dantele, să croșeteze, să coase goblenuri etc. Am realizat și eu în diferite etape ale școlii generale câteva lucruri frumoase, păstrate până azi, dar m-am lăsat repede apoi de asemenea practici, preferând cu totul alte domenii. Nu mai croșetez și nu mai fac fețe de masă brodate, cum învățasem în anii copilăriei. 

În anii 1950-1960 excursiile erau rare. Eu m-am bucurat de excursia în Delta Dunării în clasa a IX-a și de o alta pe litoralul Mării Negre o vacanță mai târziu, ambele organizate de Liceul “Gh. Lazăr” din Sibiu pentru cei mai buni elevi. Nu vă puteți imagina ce mândri eram că am fost aleși, iar la Mare am făcut plajă la Hotelul Internațional, între primele amenajate prin 1960 la Mamaia.