Reflecții și litanii lirice

Activând de un număr însemnat de ani pe tărâmul binecuvântat al literaturii, prinsă în vraja cuvintelor tămăduitoare, scriitoarea și dăscălița din Cristeștii Ciceului, Nadia Urian Linul, a fost primită recent în Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud (ianuarie 2025). Promovare firească, pe deplin meritată, onorată prin cărți de versuri și proză ce se înscriu în tradiția împământenită trasată de un spirit al locului și valorifică specificitățile etosului cultural năsăudean în ansamblul lui. Cu dragoste și atașament deplin pentru acest areal cultural prefigurat de destin, Nadia Urian Linul a consemnat în cărțile ei legământul tainic între oameni și faptele lor din actualitatea imediată, stabilind un raport de suflet cu trecutul și tradiția. În mod realist și sentimental, ea spune noile povești ale satului transilvan, legate între ele cu panglica aurită a volumelor Povești din sat (2016), Satul cu povești (2018), Povești din sate (2018), Satul poveștilor (2019) și Poveștile satului (2024). Însumarea narațiunilor din volumele amintite sugerează o micro-monografie semnificativă, exemplară, a satului contemporan din zona Năsăudului. 

Cadru didactic la Școala Gimnazială din Cristeștii-Ciceului, tânăra dăscăliță Nadia, când a ajuns în sat, amintește, în imaginația mea, de „a vremii noastre dreaptă muceniță” a lui Octavian Goga. Aceeași dăruire, sfiiciune, delicatețe și dorință de a instrui. Aceeași înzestrare cu meșteșugul de a „înflori altița” iilor tinerelor fete. Aceeași preocupare pentru citirea „cărților din strană”. Aceleași valori ale dreptei învățături și ale dreptei credințe sunt perpetuate, păstrate cu sfințenie în memoria afectivă a oamenilor din satul modernizat actual. În volumul „În hora cuvintelor” și în celelalte, poeta reface portretul iconic al dascălului de ieri și de azi în cuvinte, când mlădioase, când sobre, atinse de măreția menirii rolului său în viața satului. Dascălul este „Brav stejar rămas prin vreme, / Veșnic drept, semeț și demn” (Dascăle). 

În lirica preponderent religioasă a volumului, poeta împletește versuri candide pătrunse de sentimentul iluminării prin puterea credinței. Reia povești populare precum „funia de nisip” sau „legenda florii de crin”, empatizează cu tinerele vlăstare ale neamului românesc, îndemnând la iubirea de țară, iubirea de părinți și iubirea de aproapele, dar și la voioșie și speranță. Sunt sfaturi reiterate în ritmuri de o caldă familiaritate. Vrednică dăscăliță dăruită trup și suflet menirii ei în lume, ea exaltă „puterea de a visa, / de a renaște, de a spera, de a primi curaj”. Prinsă în nostalgii autumnale, poeta dă glas, în versuri pudrate „cu brumă sidefate”, unor viziuni poetice încărcate de lumină celestă. Toamna e un prilej de a aduna, asemenea frunzelor moarte, „grămezi de gânduri / prefăcute” în poeme-rugăciuni sfinte, înainte ca ele să fie spulberate de vânt. Semnele sacrului sunt peste tot, în rugă pentru mamă, în prăznuirea sărbătorilor de Rusalii sau de Paști, în invocarea lui Iisus „La cina cea de Paște”. Cuvintele sunt organizate în incantații ritualice pătrunse de o retorică a proslăvirii. Exaltarea sentimentului trăirii vieții în plenitudini solare, incomensurabile, e transcrisă aproape blagian: „în hore de cuvinte să-mi strig bucuria”. În alt loc spune direct „pictăm bucuria”. Pentru că, meditând la ceas de bilanț, poeta avertizează cu glas dojenitor: „Nu cumperi viața, nici n-o vinzi,/Ți-e dată-n dar și este una,/ Precum crenguța ce răsare dintr-un trunchi/Ce crește-ncet, spre a găsi lumina.” (Ai grijă). 

Ecouri de rime populare aduc armonii desuete, tratate în gamă inocentă, șăgalnică: „Ți-aș mai scrie apoi pe stele/Toate visurile mele”. Imbold ludic, incipit cu tentă de zbor în imaginativul generos desenat în teara versurilor cu bogat conținut imnic sau liturgic. Se recreează, la nivel conceptual, un topos al credinței în veșnicia speranței pe conturul dependenței de eposul fabulos preluat din pildele biblice. La bază stă metafora extrapolării simbolului crinului: sângele lui Iisus căzut pe crinul alb se face roșu (Legenda florii de crin). În joc dezinvolt sunt inserate magii: „Cine crede în zbor e stăpân peste zare,/Cine crede în raze e stăpân peste soare” (Cine crede...).

Din textele în proză ale Nadiei Urian Linul răzbat în versuri cernite compasiunea și îngrijorarea pentru cei plecați de acasă la muncă în străinătate. Fenomen întâlnit în toate satele românești. Tot în litanie se transformă și această reiterarea a doinei de înstrăinare, adusă în formă de rugă fierbinte întru izbăvire. Cu voce înduioșată, poeta exprimă năpasta abătută asupra „neamului nostru pustiit de vânt”. În tragedia dorului de țară e folosit regionalismul (din maghiară) Pustișag. Pustiul care apasă sufletul celor plecați de acasă (pustieșag = pustiu, deșert, dar și dezastru, calamitate). E prezent, în structura discursului liric axiologic fixat pe latinescul oro - orare, acel plural sapiențial derivat din experiența comunicării cu învățăceii grupați în jurul „dăscăliței”. Poezia Nadiei Urian Linul dezvăluie un suflet blând, simplu, calin, care se dezmiardă în legănatul adorat al slovei îmbelșugate de harul credinței.     

(Din volumul „În hora cuvintelor” în curs de aparație la Editura George Coșbuc)