PSIHOLOGIA VIEŢII

Cartea lui Gary Chapman şi Ross Campbell “Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor” – Ed. Curtea Veche, 2001, merită să fie cunoscută pentru a prelua diferite principii şi tehnici de interrelaţionare. Cele cinci limbaje ale iubirii ar fi, în concepţia autorilor: mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile şi serviciile, pe care le voi prezenta în articole consecutive.

Limbajul nr.1 al iubirii : mângâierile fizice

Copiii care sunt ţinuţi în braţe, îmbrăţişaţi, sărutaţi, se dezvoltă mai devreme din punct de vedere emoţional, decât cei care sunt lăsaţi multă vreme fără un contact fizic. Mângâierile fizice reprezintă : « te iubesc ». Toţi copiii trebuie îmbrăţişaţi şi mângâiaţi de către adulţi pentru a simţi sinceritatea sentimentului de dragoste.

În cazul sugarului, ţinutul în braţe şi strânsul la piept, este un gest instinctiv, asigurat atât de mama, cât şi de tata. Bătăile inimii a părintelui îi conferă bebeluşului aşezat pe partea stângă a pieptului, ritmicitate şi stabilitate care linişteşte, dă siguranţă.

Când şi mama lucrează, ea trebuie să se asigure ca persoana care îi ţine locul este în stare să mângâie copilul şi o face cu afecţiune. La creşă copilul trebuie să fie mângâiat cu tandreţe.

Mulţi băieţi între 7 şi 9 ani trec printr-o fază în care se opun mângâierilor fizice şi totuşi au nevoie de o legătură fizică. Contactul de afecţiune se poate exprima şi printr-un meci jucat în curtea casei, trecerea mâinii prin părul copilului, bătutul pe spate sau pe picior, toate însoţite de cuvinte de încurajare - exprimări pline de iubire adresate copilului în perioada de creştere.

Pe măsură ce băieţii se apropie de adolesecenţă, s-ar putea să refuze mângâierile de teama, să nu fie consideraţi prea feminini, iar fetele ar putea constata că taţii se feresc să le mai mângâie. Mamele oferă de obicei mai multă afectiune fizică, decât taţii.

Exemplu : « Mariana nu a aflat despre cele cinci limbaje ale iubirii decât atunci când fiul său, Ionică împlinise deja 12 ani. La sfârşitul unui seminar, pe tema limbajelor iubirii, s-a întors către o prietenă şi i-a spus : « Acum în sfârşit îl înţeleg pe Ionică. Ani de zile m-a enervat pentru că veşnic avea ceva cu mine. Când spălam vasele se furişa în spatele meu şi îmi punea mâinile la ochi. Când treceam pe lângă el, mă ciupea de braţ. Dacă treceam prin cameră şi el era pe jos, mă apuca de picior. Uneori îmi răsucea mâna, îmi ciufulea părul când stăteam pe canapea. Acum îmi dau seama, că principalul limbaj pentru Ionică este stabilirea unei legături fizice. În toţi aceşti ani, el încerca să mă mângâie într-un fel sau altul, pentru că dorea să fie mângâiat. Recunosc că eu nu prea mângâi din fire – părinţii mei nu erau deloc pupăcioşi ».

( Continuăm)