DUMINICA A 3 – A DIN POSTUL PĂRESIMILOR

Sensul crucificării

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34) este una din sentinţele rostite de Mântuitorul Hristos care a găsit profund ecou în sufletele celor care s-au năzuit a-I deveni ucenici şi urmaşi. Şi, mai ales după ce El a pătimit pe cruce, cuvintele acestea au căpătat o semnificaţie cu totul deosebită, orice creştin fiind convins că numai atunci se va putea împărtăşi de binefacerile cerului când, gol de orice patimă, „va urma pe Cel care gol s-a răstignit pe cruce”, după cum spune Fericitul Ieronim.
A-ţi lua crucea şi a urma lui Hristos înseamnă să-ţi răstigneşti orice patimă şi necurăţie din trup şi din suflet pentru a putea – liber de orice păcat – imita pe Domnul. Acesta este sensul care s-a acordat îndeobşte cuvintele Mântuitorului şi, de aceea, orice bun creştin a socotit că este de datoria lui să-şi rânduiască viaţa în aşa fel ca aceasta să devină o continuă răstignire a tuturor pornirilor rele dintr-însul sau,după cum spune Sântul Casian, să devină un fel de „crucifix viu”.
Ideea aceasta este minunată pentru că nimic nu este mai adevărat decât aceea că, pentru a ajunge la desăvârşire, este necesar să ucidem în noi tot ceea ce este rău, să răstignim – cu alte cuvinte – orice păcat, pironindu-l în cuie şi străpungându-l cu suliţa năzuinţei spre cer. Numai că unii creştini, şi nu dintre ultimii, au interpretat unilateral sentinţa Mântuitorului şi au socotit că în toate momentele vieţii lor trebuie să se poarte ca nişte răstigniţi sângerânzi, trişti, posaci, dispreţuitori pentru tot ceea ce înseamnă viaţa şi bucuria de a trăi, preocupaţi numai de ei înşişi şi de lupta ce se dă în ei între bine şi rău.
Acest tip de creştin a făcut carieră într-o anumită perioadă istorică şi-l mai întâlnim – izolat – şi astăzi în persoana bigoţilor care nu văd nimic înaintea lor decât crucea pe care trebuie să se chinuiască în permanenţă răstignindu-se. Se spune despre poetul medieval Jacopone da Todi că, în zelul său ascetic, pentru a-şi crucifica orice orgoliu, obişnuia să-şi ungă trupul cu clei şi să se tăvălească prin fulgi de pasăre ca, ieşind în mulţime sub acest chip grotesc, să se facă de râsul tuturor.
Pentru că îndemnul Mântuitorului de a ne lua crucea şi a-I urma a fost înţeleasă în mod greşit, este necesar să analizăm puţin înţelesul cuvintelor sfinte.
*
Răstignirea, în sens de ucidere în noi a tot păcatul, este un lucru absolut necesar, cel dintâi pe care-l întreprindem atunci când voim să ne apropiem de Domnul. Dar nu este singurul şi nici cel mai important; el reprezintă o metodă şi o etapă. Noi ne luăm crucea spre a ne răstigni pe ea păcatele nu din simpla pasiune de a suferi ci pentru a urma lui Iisus, după cum El însuşi spune: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. Or dacă aşa stau lucrurile, este nevoie nu numai să luăm crucea ci şi să urmăm lui Hristos, să facem ceea ce a făcut El.
Însă, Domnul nostru Iisus Hristos a făcut multe şi ar fi necesar prea mult timp să pomenim toate faptele Lui care, pentru noi, ar trebui să fie un exemplu şi îndemn. De aceea, rămânem la actul răstignirii în sine, adică rămânem pe Golgota, fără a pleca în alt loc. Şi ce a făcut aici Hristos?
S-a răstignit! Dar nu numai atât. Şi tâlharii s-au răstignit. Întinzându-şi braţele pe cruce însă, El a voit parcă să cuprindă între ele întreaga lume, întreg universul şi pe toţi oamenii, buni şi răi, spre a-i ridica la înălţimea sacrificiului său: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23,34). Iată suprema iubire! Iisus S-a răstignit, şi singur acest fapt n-ar fi însemnat aproape nimic pentru noi; dar Iisus S-a răstignit, şi iubind lumea – pentru izbăvirea căreia S-a răstignit – a devenit Mântuitor.
La fel şi noi, zadarnic ne vom lua crucea şi vom răstigni toate păcatele dacă rămânem singuri, desprinşi de semeni. Actul răstignirii nu constituie doar înălţarea pe cruce, ci şi în întinderea ori deschiderea braţelor pentru ca, răstigniţi fiind, să cuprindem între ele pe toţi semenii noştri.
Pironirea pe cruce e o înălţare, o ridicare spre cer, o purificare. Aceasta însă, fără comuniunea de iubire cu semenii, nu înseamnă altceva decât înălţarea lui Lucifer. Se răstigneşte şi urmează lui Iisus numai acela care nu uită de fraţii săi.
Iată pentru ce spunea cineva următoarele: „Când vei fi răpit în Dumnezeu, de ţi-ar cere cineva un blid de mâncare, coboară din al şaptelea cer şi dă-i ceea ce cere”.
Adevărul este că fără iubire nesfârşită pentru semeni, crucificarea nu foloseşte la nimic. Sau după cum citim în Pateric: „Cel ce se nevoieşte întru post şi multe cazne, chiar de s-ar spânzura de nas şi tot nu va putea să fie deopotrivă cu cel care îngrijeşte pe cei bolnavi”.
Aşadar, actul răstignirii păcatelor din noi trebuie însoţit – dacă dorim să ne fie de folos – de o neţărmurită dragoste faţă de semeni. Purificarea de patimi să nu ne fie un scop în sine, ci resortul care să ne arunce în imensul foc al iubirii şi al bunei înţelegeri .