O conştiinţă trează

O conştiinţă trează, o veghe neîntreruptă ce vrea să descifreze contururi în haosul existenţial, ce se încăpăţânează să fixeze în ordinea lumii pilaştrii felului nostru de a fi ca neam. Acesta este mesajul volumului de versuri „Noduri în haos” al poetului Menuţ Maximinian, apărut la Editura Eurobit – Timişoara, 2012.
Structurat tematic pe şase părţi sub generice care confirmă convingerea nemuririi ca predestinare, a neamului românesc, volumul realizează un veritabil tablou monografic al vieţii româneşti cu datele geografice, etnografice şi spirituale ce tuşează profilul românului.
Prima parte intitulată „Pe-o geană de nemurire” argumentează poetic înveşnicirea întru iubirea de patrie a neamului nostru, amestec de lut/Cu inimă de român crescuţi din ţărână, fremătând de aur, hrăniţi cu flacăra Unirii, generând istorie şi păşind în veşnicie, „Cu soarele lucind la Soarele Dreptăţii” (pg.7).
În glia politică, „Ţăranii sapă în nemurire”, cetăţi străvechi se-nscriu pe „Calea Raiului”, chezăşie a sufletului pădurii întrupat în omul meleagurilor noastre (pg.9). Într-un asemenea areal, viaţa îşi măsoară prezenţa în paşi simpli, îşi îmbracă misterul în firesc, cotidianul primeşre semnul absolutului, omul se clădeşte din dorinţe şi renunţări, destinul se ţese din trăiri contradictorii. Între Da şi Nu, se intuieşte acel ceva, diafan care face viaţa de nepreţuit: „Sunt un om al generaţiei. Şi totuşi.../Visul meu este mereu altul/ Sunt un om liber. Şitotuşi.../Mi-e frică de cărări” (pg.16-17).
Viaţa pare a se cheltui în mărunţişuri şi surprize, dar gestul capătă sensul ineditului, firea îşi toarce rostul blagoslovită de lumina „deneînceputului” până la lumina „denesfârşitului” (pg.19)
Un ochi receptiv desluşeşte în mişcarea aparent dezordonată a lucrurilor câte-o frântură de gest, câte un suspin înnăbuşit, câte-o speranţă pierdută, vreun destin săvârşit, toate învăluite în aburul sidefat al nostalgiei a ceea ce va fi fost: „Printre cărţi e casa ei./De 20 de ani stă pe aceeaşi poliţă./Când se plictiseşte îi trage cu ochiul lui Eminescu/Sau lui Coşbuc,/Sau la alţii din Biblioteca pentru toţi”.... ”Pe rochia scurtă are dantelă,/La păr o floare,/La inimă un ghimpe”. (pg.21)
Existenţa reverberează în pulsiuni ce-şi marchează paradoxul negaţiei de sine în afirmarea sinelui: „Tăcerea asurzitoare/ Mi-a liniştit inima./Iarna e iarbă,/Omătul flori.” (pg28)
Martor şi protagonist al unor simple scene de viaţă poetul le intuieşte substanţa ce-şi urmează fluxul între dat şi indefinit, ca în poemul „Revedere” din partea a III-a intitulată „În zori de viaţă”: „Stau pe e creangă de cer/Cu o mână pe stele/Cu alta pe inimă./Sfâşiat în două/Trupul dă ultima lumină” (pg.39)
Deprinşi cu rostul simplu al gesturilor plinitoare de viaţă, cu ritmul încrustat în fibra fiinţei, oamenii locului se învârt în cercul nemuririi desprins din glasul ceterii, desfăşurat pe aripi de îngeri prin gustul zemos al mărului de sub Ţibleş, sub „dealul Secătuirii”.
Partea a VI-a intitulată „Răstignit pe cuvinte” adună poeme în care sentimentul religios este împărtăşit cu simplitate, sfială şi pioşenie ca unică dimensiune de comuniune cu dumnezeirea:
„Fiii lacrimilor sărută Chipul Sfintei./Cu capul spre pământ şi inima spre Cer/Îşi pun sufletul în palma Mariei,/Mama cu chip blând./La Nicula veacurile devin veşnicie” (pg.67)
Destinul pare a fi o Cruce pe care omul o poartă spre mântuire spălându-şi sufletul în lacrima Domnului, mereu pregătit pentru Jertfă: „Masa de piatră,/Spălată de heruvimi,/E gata de Răstignire./Iisus coboară calm,/Din înaltul Cerului,/În potirul omenirii.” (pg.85-86)
Poetul însuşi îşi poartă crucea, cu sufletul sugrumat de neliniştea celui ce se face vinovat de a nu desăvârşi Cuvântul dăruit drept „Talant”, până la înălţimea sfinţilor: „Dacă biblioteca ar fi o cruce,/M-aş răstigni în cuvinte,/Aş sta nopţile între cărţi,/Să le fac zile întru silabe.” (pg.78)
Într-o sugestivă prezentare grafică, completată cu imagini reprezentative, cu o inspirată traducere selectivă a unor poeme în limbile engleză şi franceză, volumul „Noduri în haos” reprezintă autorul în termenii unei distincţii remarcabile precum se desprinde şi din „opiniile critice” din finalul cărţii.