Etnolog Vasile V. Filip: Am aici, sub ochi, nişte însemnări vechi, despre Cărciun, din 1974, pe care nu le-au citit, până azi, nici măcar membrii familiei

Crăciunul a fost pentru mine dintotdeauna - şi a rămas până astăzi - Sărbătoarea cea mai aproape de suflet. Poate de aici interesul meu ştiinţific (să-i zicem) pentru colindă, de mai târziu. În copilăria de la Chiuza cetele de colindat se făceau şi desfăceau încă de prin octombrie. Iar după 15 noiembrie ne adunam periodic să învăţăm colinzi, la unul dintre noi, a cărui mamă ştia mai multe şi ne suporta mai uşor. Am umblat la colindat doar cu băieţi de aceeaşi vârstă, cu zeghe, căciulă cu struţ, botă împistrită, cu măciucă, şi lanternă cât mai puternică, până pe la 14 ani. Cu fetele ne-am adunat doar târziu, ca liceeni, sosiţi de Crăciun din toate zările. Nu mai eram pătrunşi de aceeaşi rigidă solemnitate, de aceeaşi importanţă rituală. Crăciunul devenise prilej de reîntâlnire şi petrecere. Colindatul din seara de Ajun era doar un prim astfel de prilej, căci petrecerile se ţineau lanţ, toată vacanţa, câte o seară la fiecare membru al cetei. Întreg trimestrul I al celor cinci ani de liceu (apoi în primul semestru al celor patru ani de facultate) visam doar la aceste zile fericite, de Crăciun. Iar amintirea a devenit aproape dureroasă în armată. Am aici, sub ochi, nişte însemnări vechi, din 1974, pe care nu le-au citit până azi nici măcar membrii familiei. Iată ce scriam în 24 decembrie:
Ajunul de Crăciun... E ora 3, copiii trebuie să-şi fi început colindatul. În casă la noi trebuie că e cald, curat, odihnitor. Mama va fi împodobit frumos camera, va fi pus perdele curate şi va fi aşternut covoare moi, iar acum se odihneşte pentru o clipă cu mâinile în poală, obosită... Pe sobă fierbe cu zgomot dulce, liniştitor, oala cu sarmale. Afară e frig şi ceaţă, iar seara cea lungă şi frumoasă a şi început. Mama priveşte piedută pe fereastră. În zadar! El nu vine. Nu se întâmplă nici o minune.
Ah, să fiu acolo!... Să îmbrac o bluză nouă, moale şi frumoasă, adusă în dar de frate-meu, să-mi umplu inima de zvon de colinzi, de bucuria celei mai frumoase dintre sărbători, să-mi regăsesc sufletul uşor de copil şi să pun toată fantezia şi tot gustul în împodobirea pomului de Crăciun: globuri galbene, globuri roşii, lanţuri argintii de hârtie poleită, şi mere, şi bomboane în staniol colorat! Lumini, culori, lumini... Să aud la uşă cum glasuri limpezi de copii închegă o colidă veche, ce trezeşte amintiri îndepărtate: "S-aude blând spre seară / Al clopotelor cânt / Căci vine, vine iară / Hristos pe-acest pământ..."
Iată, pentru cine va avea înţelegerea pentru sentimentalismul vârstei şi al primei mari înstrăinări, precum şi răbdarea să citească, iată - zic - şi însemnartea din 25 decembrie 1974:
Astăzi e Crăciunul! În toată lumea creştină e Crăciun! Englezul şi-a adunat toată familia, în bătrâna casă cu nume sonor şi aspect singuratic, situată undeva în mijlocul mlaştinilor cafenii, peste care vântul aleargă jalnic, şi urmerază să ia masa de Crăciun, după norme rigide, simandicoase. Suedezul abia a sosit, şi-a lăsat schiurile afară, la uşă, iar acum se bucură de căldura odăiţei căptuţite cu covoare verzi, unde blonda lui soţie l-a aşteptat cu o masă îmbelşugată. Rusul, cu familia, în cojoace călduroase şi cizme din lână presată zboară în troica cea uşoară pe drumeagul şerpuit, prin păduri de brazi şi mesteceni troieniţi, să ia ceaiul la vecinul, ce stă... doar la cinci verste depărtare. În toată lumea e Crăciun, numai aici goarna strigă "Tudore!", imperturbabil, ca-n orice altă zi... Azi am terminat "Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh". Ştiu însă că, în capul meu, cartea asta va mai continua însă mult timp...