Există cititor ideal, domnule Olimpiu Nuşfelean?

Citind cartea domnului Olimpiu Nuşfelean, „Să furi raiul cu ajutorul cuvântului”, m-a provocat insistent primul capitol al cărţii, „Cititorul ideal şi condiţia lecturii textului lumii-de azi”, prin încercarea de a se defini cititorul ideal, în speţă al domnului Nuşfelean. „Dar mi-e greu să fac portretul cititorului ideal”, ne spune autorul cărţii.
Noi suntem ceea ce faptele noastre sunt. Un fel de cititor ideal, poate este mai degrabă o fascinantă utopie. Cititorul ideal pare a fi acela care reuşeşte să extragă folosul maxim posibil din lectură. În general, cititorul obişnuit este unul empiric, iar cititorul ideal mai că ar ţine de conceptual, acesta din urmă ar fi un analog al autorului, un analog multiplicat al autorilor din grupul celor mari şi necesari pe care îi citeşte, discutând cu aceştia de pe poziţii egale, cititorul ideal find coautorul cărţilor importante prin descifrarea, înţelegerea şi popularizarea lor.
Cititorul acesta ideal, simbol al eficienţei, în urma lecturilor sale, este coautorul operelor altora însă este şi autorul edificării personale. Cititorul bun este acela care ştie să includă lectura, literatura în viaţa sa, modelând-o în conformitate cu idealuri mai speciale decât ale omului obişnuit, fără însuşiri deosebite. Cititorul ideal probabil că nu există, dacă ar exista, ar fi acela care nu se plictiseşte după ce citeşte cinci-şase pagini şi caută să vadă lucrurile în profunzimea lor, el trăieşte fiecare pagină şi extrage din ea ce trebuie şi ce i se potriveşte lui.
„Venind cu exerciţiul lecturii cărţilor, care are o funcţie dublă-informativă şi revelatorie...” ne spune domnul Nuşfelean, iar aici, dacă punem accentul mai mult pe „informativă” am slăbi efectul de artă al cuvântului, expresia artistică devine slabă şi valoarea literară, în ansamblul ei, rezistă palid doar prin efectele „revelatoriului”.
„Cititorul ideal este cel care priveşte semnele realităţii prin ocheanul lecturilor, realizând un echilibru între imaginaţia personală şi imaginaţia realităţii.” Aşa este. Însă cu specificarea că imaginaţia realităţii poate deveni o fata morgana greu de digerat de un cititor ideal care, prin definiţie, are profunde subtilităţi de adaptare psihologică care, paradoxal, în cazul de faţă nu-l poate ajuta.
Domnul Olimpiu Nuşfelean a învăţat să creadă „În înţelepciunea şi în tăcerea-„înaltă”-a cărţilor” şi nu face „din cercetarea cărţilor o îndeletnicire mercantilă.” Stăpân pe acea disciplină interioară care îl împiedică, totuşi, să se destăinuiască prea abundent, în locul expresiei patetice a propriilor sentimente, preferă observaţia exactă a realităţii exterioare, însufleţită, uneori, prin comentariul său suav ironic.