Confuzii juridice în “statul de drept”

Tot felul de inși străini de drept iau la rost profesioniștii care mai au o voce responsabilă. Lui Tudorel Toader, totuși profesor în materie, i se face ritos invitația să citească Constituția. Iar în jur bate vântul vorbelor goale, doar, doar se va obține scandal sub pretextul că “în România statul de drept este în pericol”.

          Se poate însă ușor observa că cei care sporovăiesc despre soarta “statului de drept” nu înțeleg statul de drept, nu cunosc prevederile Constituției României și falsifică date pentru a deruta. Iată argumentele.

           Pentru oamenii de bună credință, punctul de plecare al oricărei discuții nu poate fi decât stipulația după care “scopul statului nu este dominația; statul nu este instituit pentru a ține omul în teamă și a-l face să aparțină altuia; dimpotrivă, este pentru a elibera individul de teamă pentru ca el să trăiască pe cât posibil în siguranță, adică să-și păstreze, atât de bine pe cât poate, fără a aduce daune altuia, dreptul său natural de a exista și de a acționa”. A spus-o nu altcineva decât Spinoza (vezi Atila Özer, L’Etat, Flammarion, Paris, 1998, p,105), care a contribuit, ca puțini alții, la așezarea bazelor statului de drept. Legile statului și funcționarea instituțiilor au a servi acel scop.  Nicidecum altul! Statul de drept este acel stat în care nu voința arbitrară a cuiva, nu presiunile de undeva, nu interesele egoiste decid, ci legile, dreptul.

        Cu secole în urmă, se mai nutrea credința că este destul ca cetățenii să controleze elaborarea legilor, iar magistrații să le aplice cu pricepere și bună credință, pentru a avea stat de drept. Între timp, a devenit necesară consolidarea funcțiilor statului pentru a face față presiunilor grupurilor la favoruri în detrimentul celorlalți. Statul de drept s-a autonomizat oarecum de cetățeni luați individual. Dar și în această situație, „statul de drept vizează în esență promovarea autonomiei publice și private. Idealul său constă în împlinirea libertăților individuale fundamentale, care posedă în sânul său statut de norme supreme și inviolabile” (Atila Özer, p.37). Statul de drept rămâne legat de asigurarea libertăților și drepturilor cetățenilor. Capricii și porniri voluntariste în decizii de interes public sunt opuse statului de drept. Friedrich Hayek a remarcat că „într-o societate de oameni liberi, în timpuri normale, până și cea mai înaltă autoritate nu are nici o putere de comandă, de a da vreun ordin, oricare ar fi acesta. ....Aceasta își datorează supremația fidelității efective față de un principiu general” (în Atila Özer, op.cit., p.194). Principiu, nu altceva, nu vreo pornire oarecare!

         Așa stând lucrurile, prima confuzie pe care o fac cei care perorează că în „România statul de drept este în pericol” este între ceea ce ei apără în fapt, un stat având ca autoritate un vătaf care fixează direcția cum îl duce capul și cetățeni care se cuvine să ia lumină de la așa ceva, și statul de drept. De fapt, ei spun că statul de drept este în pericol doar pentru  că se caută aducerea corpusului juridic la principii. Dacă se atinge rolul vătafului, atunci se atinge, cică,  statul de drept!

           De aceea, pe bună dreptate, în replică, până și altfel   opacul Juncker (Regina Angliei, care rareori este severă, vorbea de „calea greșită” a Uniunii Europene!) a trebuit să accepte că statul de drept include respectul fără abateri al libertăților și drepturilor individuale. Nu doar „statul de drept este nenegociabil”, cum spun bățos și cam în afara subiectului apărătorii de ocazie ai „statului de drept” de la noi, dar „nici libertățile și drepturile individuale nu sunt negociabile”!

          Neașteptată – dar la ce nu te poți aștepta? – este ignorarea legii fundamentale de către apărătorii „statului de drept”. Oricâte hibe s-ar reproșa, actuala Constituție a României (1992) face distincția dintre stat de drept și stat de drept democratic și și-l asumă explicit pe al doilea, fiind cel dezvoltat în lumea modernă. La art.1 se spune: ”România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate”. Nici un echivoc!

         Rațiunea distincției este pe înțelesul oricui. Și unele dictaturi au fost state de drept.  Și acelea au avut  legi, care prevăd libertăți și drepturi, evident tipice societăților închise și controlate de anumite persoane. Juriști de indiscutabilă forță – Sergio Panunzio pentru Mussolini, Carl Schmitt pentru Hitler – au lucrat la a elabora dreptul constituțional al sistemelor de dictatură. În orice caz, din multe perspective, miza României actuale nu mai este doar statul de drept, ci statul de drept democratic.

        A doua confuzie a celor care clamează că “în România statul de drept se află în pericol” este că nu deosebesc speciile statului de drept și nici nu le înțeleg. Ei vor să creeze senzația unei “abandonări a statului de drept”, când imperativul este revenirea la statul prevăzut de Constituție – statul de drept democratic – și se încearcă așa ceva

        Fruct clar al precarității culturale este însă a treia confuzie – cea dintre legalitate și legitimitate. Cei care alarmează lumea cu declarații potrivit cărora “în România statul de drept este în pericol” cred că dacă justiția a decis ceva, atunci totul este în regulă. Nu se înțelege faptul că, în tradiția statului de drept, legalitatea stă pe legitimare și că, pentru oameni raționali, dreptatea obținută în instanțe contează, dar împreună cu calea pe care s-a stabilit. Și o decizie luată în respectul fără cusur al legii poate fi abuzivă, eronată, nedreaptă – ea depinzând fatal și de formatarea probelor. Legitimarea este însă cvasi-ignorată de cei care dau alarma „pericolului la care este expus statul de drept”. Nu ne miră, ca urmare, fetișizarea de către aceștia a legilor și deciziilor proaste și convenabile unor persoane (socotite irațional ca “decizii ale justiției independente!”) și opoziția grotescă la a ameliorarea legilor, inclusiv a legilor justiției, de către legiuitorul legitim.

         Degradantă până la capăt este a patra confuzie – cea dintre propagandă și gândirea juridică. Fapt este că, din nepricepere și rea voință, statul de drept al României a cunoscut în ultimii cincisprezece ani o gravă deformare. Tripartiția puterilor în stat a fost sistată în favoarea unui cezarism butaforic, democrația meritocratică a fost sacrificată pe altarul la fel de butaforicului “guvern al meu”, amatorismul la decizii a urcat, corupția a înflorit sub superficiala “luptă contra corupției”. Originea deformării rezidă, constituțional vorbind, în încălcarea statului de drept democratic. Mecanismul desemnărilor unipersonale de șefi de instituții de forță, crearea de instituții (DNA, CSM) inutile și străine democrațiilor, mediocrizarea nivelului decidenților, împreună, au făcut posibilă instrumentarea serviciilor secrete și a justiției de către deținători de pârghii de decizie.

         Carl Schmitt spunea că puterea într-un stat revine celui care poate proclama, legal vorbind, starea de necesitate. România zilelor noastre oferă exemplul clar în favoarea unei alte teze opuse democrației. Anume, că puterea revine celui care are în mână numirea șefilor instituțiilor de forță – serviciile secrete, procuratura, curtea supremă de justiție, statul major al armatei. În atare context, protocoalele secrete de “cooperare” judecători, procurori, serviciile secrete, unice în Europa,  și evidenta instrumentare a ansamblului în interesul unor inși, sunt doar vârful  ceva mai vizibil al unui colos de mizerii.

       În asemenea condiții, se poate vorbi de stat de drept democratic? Mai curând, nici măcar stat de drept!

      După aproape doi ani de perorații nu s-a putut aduce un argument factual că, prin reforma de normalizare a justiției încercată de actualul ministru al justiției, s-ar încălca statul de drept! Nici în țară, nici în afară nu s-a putut formula un singur argument juridic precis că “în România statul de drept este în pericol!”.

       În schimb, s-a intensificat propaganda, care, printr-o confuzie grosolană, trece la unii drept gândire juridică. Din România s-au ridicat inși care vor să se aranjeze în afară pentru a conta înăuntru și debitează orice. Responsabili din România se îngrijesc să răspândească falsuri și o fac mai eficace decât alții. În plus, de aici diverse servicii au plantat în secretariate și redacții din lume tot felul de trepăduși pentru a băga cum pot rezoluții, articole, declarații prin care să creeze presiune. Nici o țară din Europa actuală nu este lovită de o asemenea molime!

      În fapt, nu se poate indica în România actuală vreo forță politică care să vrea altceva decât stat de drept. Orice cetățean cu scaun la cap respinge un stat al bunului plac al șefilor, al abuzurilor și golăniilor. Oricare cetățean care judecă cu capul propriu își dă seama că justiția din România este plină de neajunsuri – de la o primitivă  vasalitate față de „șef”, la slaba pregătire profesională a multor magistrați.  Faptul că nici o țară nu ia de bune rezoluțiile instanțelor din România spune cam totul!

       De unde vine, însă, obsedanta perorație că „în România statul de drept este în pericol”?

       Răspunsul îl avem, cred, legând mai bine lucrurile. Căci, place sau nu place, pe scena propagandei sunt acum două lozinci înrudite – „periclitarea statului de drept” și „România educată”. După tot ce putem reține din mâzgălelile cu care se prezintă, par două lozinci create pentru arăta cuiva că cetățenii români nu seamănă cu alții, că sunt ceva mai înapoiați, poate semi-barbari – adică nu respectă legi și au rămas într-un fel needucați – încât călcarea în picioare a Constituției se justifică.

        Dar dacă statul de drept este în pericol, iar lipsa de educație este realitatea, nu ar fi cazul ca lansatorii lozincilor, dacă tot se ocupă de scenarii, să pună în mișcare alarma că „în România mersul pe jos este în pericol” și un program „România pe trotinetă”? Dacă de ceva pentru oamenii integrii și stăpâni pe profesie din țară nu putem avea parte, măcar să ne amuzăm, fie și cu amărăciune, deocamdată, în fața ridicolului, fără îndoială unic printre contemporani!