Virginia Nuşfelean: Cealaltă ușă

Ce n-aș da să mai trăiesc emoția Sfintelor Paști din copilărie, emoție ce dădea o dimensiune aparte chiar și zilelor premergătoare Sărbătorii! Era o așteptare încărcată de spovedanie, rugăciune și fior mistic. Adevăratul liant al momentului era mama, care acum ne privește, din cer, întristată că nu ne mai știm bucura de Învierea Mântuitorului, că nu Îi mai deschidem ușa ca odinioară, de parcă aceste vremuri îndoielnice i-au blocat zăvorul, afundându-ne zi de zi și noapte de noapte în abisuri virtuale. Poate că de vină nu e doar înstrăinarea provocată de înalta tehnologie, ci și dezamăgirea cauzată de retorica politică a unei puteri lipsite de onorabilitate, a cărei venă, sleită de-atâta ipocrizie, nu oferă decât variațiuni pe tema eșecului și catastrofei. Sastisiți de fatalul joc de ping-pong între minciună și tupeu al celor care ne arată, pe micul ecran, și pe marile scene demonstrative, bomboana fericirii mult promise, ne-am retras fiecare pe propria insuliță, întorcând spatele lumii ce pare să se scufunde. În acele vremuri, de odinioară, când debordam de vitalitate și voioșie, în ciuda privațiunilor impuse de marca „drapel roșu” în numele unui viitor de aur, de Sfintele Paști experimentam, fără s-avem habar de asta, formula fericirii, sub bolta familiei și a satului, formulă ce avea să se descompună încet-încet prin lectura cărților din care ne-am hrănit mai târziu și care ne-au inițiat în teritoriul îndoielii și al contradicției. Eram veseli și fericiți, entuziasmați de tot ce ne-aducea Sărbătoarea Învierii în suflet, casă și pe ulița satului, de acel ocean de candoare, simplitate și naturalețe în care înotam fără colac de salvare. Eram atât de fericiți încât aveam senzația că putem atinge cu mâna până și linia orizontului, că ni se permite să aducem vraja sub degetele noastre. Nu știam mare lucru despre lume, viață și moarte, despre puterea înscăunată a omului, însă credința în Dumnezeu, Iisus, Maica Domnului și îngeri ne era de neclintit; era o certitudine care dădea conținut deplin copilăriei noastre, fără să avem nevoie să pipăim precum necredinciosul Toma. Dar toate astea țin acum de o icoană a amintirii la care ne înălțăm privirea obosiți de bolovanul sisific al vieții și împlinirii de sine, icoană în care vedem casa și curtea, dereticate meticulos pentru primirea Mântuitorului, un cuptor în care se rumenesc pasca, pâinea și cozonacii, vedem ouăle roșii în coșul de nuiele, hainele noi în așteptarea Marii Sărbători și, în cârligul din cămară, mielul sacrificat ce ne-aducea aminte de jertfa lui Iisus, celălalt miel, euharistic. E ușor de închipuit și biserica plină de săteni, cu fețele transfigurate de lumina luată în miez de noapte la slujba Învierii. Auzi cum toată lumea cântă „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”, iar convingerea că sufletul ne va fi mântuit prin credință și jertfă nu putea fi clătinată, la acea vreme, de nicio îndoială.

Mai nou, când Sărbătoarea Pascală se întâlnește la Carrefour cu 1 Mai, semnificația jertfei Fiului Domnului  aproape că trece în plan secund. Abordând momentul ca pe un generos prilej de vacanță, după ce luăm cu asalt rafturile supermarketurilor și ne instalăm, fiecare, confortabil la volanul autoturismului al cărui portbagaj e burdușit cu mâncare și băutură, ne îndreptăm cu toată viteza spre stațiunile montane sau spre litoral, și, hotărâți să nu ratăm plăcerea unui reușit sejur, punem pe butuci societatea părinților noștri, ca pe o ușă veche ce nu se mai deschide spre esențial.