Părintele Radu Liviu Roșu: Supraveghere exagerată sau sprijin larg?

Dragi cititori, continuăm astăzi incursiunea în complexitatea cosependenței, și aducem la lumină câteva aspecte legate de sprijin, respectul de sine care are o mare importanță în relațiile noastre ale fiecăruia.

Și ca să fie și mai accesibil, alcătuiți un grafic al vieţii pe care o duceți în prezent, bazat pe timpul pe care îl petreceți şi efortul pe care îl depuneți în îndeplinirea diferitelor roluri personale. Linia destinată rolului de mamă a cinci copii, de exemplu, ar ocupa mult mai mult spaţiu decât, să zicem, cea de schior entuziast. Una din linii ar putea reprezenta căsnicia, altele, calitatea de părinte, serviciul, biserica, prietenii, timpul liber şi pasiunile.

Diagrama unei persoane sănătoase include nenumărate linii care, deşi de dimensiuni diferite, sunt mai mult sau mai puţin în armonie una cu cealaltă. Diagrama unei persoane codependente apare distorsionată în special, dacă liniile reprezintă cantitatea de energie afectivă cheltuită pentru îndeplinirea diverselor roluri. Din perspectiva implicării afective, persoana codependentă este atât de obsedată de o anumită relaţie predominantă, încât toate celelalte linii se micşorează semnificativ.

Există un anumit număr de ore pe zi, o anumită cantitate de energie disponibilă. Persoana codependentă risipeşte imense cantităţi de timp şi energie pentru a se ocupa de o singură persoană şi de problemele ei. Deoarece atenţia codependentului este aproape exclusiv absorbită de un singur lucru, puţin timp şi o infimă cantitate de energie rămân pentru a fi consumate în alte direcţii.

Acum puteţi vedea pe grafic de ce copilul primeşte hrană afectivă de la mai puţin de un părinte, dacă unul dintre ei este „curat“, iar celălalt robit alcoolului, drogurilor sau unei dependenţe grave. Părintele non-dependent este preocupat, se simte vinovat, iritat, rănit, încercând mereu să facă faţă crizelor – pe scurt, el este absorbit aproape în exclusivitate de dificultăţile celuilalt părinte. Oricât de mult şi-ar iubi copilul, el devine o liniuţă minusculă în diagrama părintelui. 

De obicei, în cazul nocivelor relaţii de codependenţă, primii care sunt înlăturaţi sunt prietenii. Legătura cu biserica se clatină. Chiar dacă mai există urme de preocupare pentru altceva, ele sunt înghesuite într-un spaţiu mic, în timp ce atenţia şi energia cheltuită merg aproape exclusiv într-o singură direcţie.

Biologia medicală ne furnizează exemplul tumorilor care nu sunt maligne în sine. Dar, pe măsură ce cresc, hrăninduse din energia organismului-gazdă, ele încep să exercite presiuni asupra ţesuturilor sănătoase. Cu tumorile am putea trăi, însă distrugerea şi pierderea ţesuturilor sănătoase din jur ne ameninţă viaţa. Prin analogie, persoana codependentă poate fi considerată un om care are o asemenea tumoră afectivă. Relaţia problematică afectează relaţiile sănătoase şi activităţile care ar aduce echilibru şi plenitudine vieţii.

Termenul de „sprijin larg” trebuie luat în sensul lui propriu. Imaginaţi-vă o minunată piesă de mobilier florentină, o masă rotundă cu un unic picior. Imaginaţi-vă şi un topor care doboară piciorul. Masa se prăbuşeşte. Acum, închipuiţi-vă o masă robustă în stil Tudor: picior arcuit în fiecare din cele patru colţuri. Distrugeţi unul. Masa se clatină, dar e încă în picioare. Un om al cărui singur suport în viaţă este o singură relaţie mistuitoare, se va prăbuşi după ce i se ia acel unic sprijin (sau, cel puţin, persoana respectivă e convinsă că aşa se întâmplă). Un om care are mai multe relaţii stabile va suferi, dar nu se va prăbuşi.

Ce alte elemente de sprijin aveţi în viaţă? Există persoane apropiate (nu ne referim la copii, care depind de voi; amintiţi-vă de „incestul afectiv“) care ar putea să vă ofere sprijin dacă principala voastră sursă de echilibru dispare?

Tot din acest spectru face parte ceea ce specialiștii numesc ” sindromul bursei de valori”. Spre exemplu o persoană care manifestă acest sindrom va afirma mereu: „Sunt legat de barometrul dispoziţiei tale. Dacă ţi-e bine, şi mie mi-e bine. Dacă eşti supărat, şi eu sunt supărat. Sunt nefericit atunci când simt că tu eşti nefericit. Orice zvon sau problemă, reală sau imaginară, mă întoarce pe dos.”

Adesea, întâlnim oameni care sunt atât de dependenţi de viaţa sau soarta celorlalţi, încât au realmente o zi îngrozitoare dacă cineva din anturajul lor are o zi mai proastă. Ei nu acţionează niciodată. Ei... reacţionează. Reacţia te solicită incomparabil mai mult decât acţiunea, pentru că trebuie să rezonezi la fiecare moft al celuilalt, să descifrezi cu grijă fiecare semnal, să nu laşi garda jos în veci.

Cel mai rău lucru este că persoana care reacţionează este incapabilă să-şi controleze propriile sentimente, întrucât nu poate influenţa în mod semnificativ persoana cu care se află în rezonanţă. În consecinţă, tensiunii continue i se adaugă frustrarea.

Interdependenţă sănătoasă nu înseamnă că eşti mai puţin sensibil sau mai puţin grijuliu decât codependentul. Dar nu eşti atât de înrobit de altă persoană, încât întreaga ta mulţumire şi fericire să depindă de mulţumirea sau fericirea celuilalt. Sprijinul şi hrana afectivă pe care le poţi oferi sunt astfel mult mai puternice, pentru că nu trebuie să reacţionezi la stările de spirit ale celuilalt pentru a-ţi satisface propriile nevoi. Cheia interdependenţei sănătoase este respectul de sine: încrederea în tine însuţi.

Pe de altă parte, problemele nerezolvate în copilărie, în special cele legate de violenţă sau neglijare, îl condamnă pe adultul în formare să recreeze, să repete trecutul. Această nevoie obsedantă elimină literalmente libertatea de a alege.

Ea se accentuează în cazul persoanelor care manifestă o atitudine de negare – prin refuzul de a recunoaşte problema, ei neagă însăşi posibilitatea de a o rezolva. Fără să vrea, ei trebuie să-şi retrăiască trecutul, în încercarea vană de a face faţă situaţiei pe care, conştient, o neagă cu înverşunare.

Este infinit mai rău pentru un creştin. Capacitatea lui de a auzi cuvântul Domnului şi de a-I urma voia sunt sufocate. Obsesia devine forţa directoare.

Apostolul Pavel, fiu de fariseu, a fost educat ca un fariseu. Nu exista persoană mai rigidă şi legalistă decât un fariseu. Totuşi, o dată ce Dumnezeu i-a deschis ochii orbiţi de interpretarea deformată a Legii Vechi, el a devenit sensibil şi receptiv la căile, adesea deconcertante, pe care l-a condus Dumnezeu. N-ar fi reuşit să facă voia Domnului cu inima deschisă dacă ar fi rămas legat de trecut.

O relaţie de interdependenţă sănătoasă presupune o mare deschidere spre viitor. Trecutul a fost asumat. Relaţia este liberă să se dezvolte într-un ritm organic, dinamic. La un an de la luna de miere, căsnicia se transformă în ceva şi mai bun. Zece ani mai târziu ea continuă să evolueze, iar unele lucruri se schimbă: prietenia devine mai profundă, relaţia cu copiii se maturizează.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!