Pe firul poeziei

Angela Târziu debutează în anul 1971 în revista „Gând tineresc” din Alba Iulia, însă îşi lasă opera să se maturizeze, în proză debutând cu proză în anul 2004 cu „Vacanţa cu pitici”, iar „Urma tăcerii”, Editura Gens Latina, nu face decât să ne aducă gândurile adunate în versuri mai aproape de noi.

60 de poeme aduc prin cuvântul care răzbate dincolo de tăcere o inedită gândire despre viaţă. O luptă între nădejde şi pesimism, între cer şi pământ, între cântecul lebedei şi urletul balaurului. Descoperim o poetă de-o aleasă vibraţie lirică, ce se mişcă într-un registru tematic bogat, după cum afirmă în prefaţa cărţii Ironim Muntean. Dincolo de poarta destinului descoperim „Un cal cu aripi de văzduh/ Un cal cu urmele de duh”, ce ne poartă pe gândurile nebănuite ale eternului. Ce bine ar fi dacă viaţa ar răzbate dincolo de trăinicia secundei, să vedem o altfel de scară a constelaţiilor în care „Moara măcina lumină/ Stelele cădeau de aburi/ Pe o rană de fântână”. O lume în care să respectăm riturile şi miturile noastre, în care să găsim „Basmele şi doi bătrâni/ Aşezaţi într-o fereastră/ Ca un cer peste fântâni”. În acelaşi registru al schimbării axei timpului sunt şi versurile: „ Nu-mi pasă dacă vine mâine/ Şi nici că astăzi se preface-n ieri/ Eu sunt corăbierul fără nume/ Pe-o mare fără de corăbieri”.

Atmosferă plină de feerie, în care natura este surata care participă la evenimentul iubirii, cocorii fiind aşteptaţi „călcând frunzariul cu inima”. Pe umeri de îngeri, în nopţile de toamnă, sunt toate grijile omeneşti, iar cerbii sunt „ascunşi în capcanele de lună”.

Un descântec prelung, în care „fluturii se lipesc de zare”, iar pădurile se aud în gând. „Miroase a maci căzuţi, miroase a meri”, iar „trupul unui poem” răzbate peste toate. Poeta trece „printre pescăruşi adormiţi”, cuvintele din haos repunând stăpânire pe ograda sufletului: „ Stau la fereastră/ şi arunc cuvinte/ pe drum. / Ploaia le spală”. Nu putea lipsi din peisaj poezia dedicată cetăţii Unirii: „Iulia-albă/ Iulia dalbă cetate/ Lumina neîntreruptă cade/ Nestăvilită inima ta bate”. Dragostea, la fel ca în marile poveşti, vindecă rănile: „Cu palmele goale/ Mi-ai îngrijit inima strivită de lume/ Ne-am iubit între două sărbători”. În acelaşi registru este şi poezia Solii: „ umăr la umăr, tinereţe lângă tinereţe/ Inimă lângă inimă, cu vieţile făcute cruce/ …Mai lasă-i Doamne, nu-i lua pe toţi”. Când „cade roua de argint pe linişte” poetul devine purtătorul mesajului: „Ochii îţi ard/ de-o preaplină lumină/ Revărsată regal/ în limba română”. Nichita este modelul care a învăţat-o, pe Angela, să iubească poezia „ să dea drumul cuvintelor din colivii”. „Atâtea lăcate am pus inimii/ încât şi-a uitat cântecul/ ce mă înălţa”, afirmă cea dornică de redarea frumuseţii astrale, a clipelor eterne, a zbuciumului fulgului de stele. Un cristal scos la lumină, devenind călăuză pentru viitor.