Poeme de Laura Munteanu

DESFRUNZIRE CU ROST

Uneori se desfrunzesc păduri
În ridurile frunții mele pale
Și-n ochi mi-aprinde toamna doi cărbuni
Să văd în roșu, moartea din petale

Doar crizantemele-ndrăznesc să-nvie
Culorile uitate la priveghi
Și pe ascuns -ca toamna să nu știe-
Îmi înfloresc cu forța la urechi

Și-atunci se îmblânzesc de-odată șerpii
Ce-și caută în mine adăpost
Tăcut, mă rup din rădăcina ierbii
Și-abia atunci, această desfrunzire
Are rost

ELEGIE-N GALOP

Lasă-mi Doamne caii liberi
Nu Mi-i alunga, mai stai!
Poartă-n coame dulci ispite,
Dreptul meu pierdut, la Rai!

Lasă-mi Doamne caii liberi,
Nu mai pot în frâu să-i țin
Și în palmă simt galopul
Lor, prin linia de destin

Lasă-mi Doamne caii liberi
Nu Mi-i pedepsi... mai stai
Nu auzi prin cer copite,
Tropotind pe lângă Rai...?

NEȘTIINȚĂ

Nu știam
că din piept mi-au crescut
munți de dat împrumut
Nu știam...

Nu știam că-mi vor crește din mâini
pentru cei mai săraci, două pâini
Nu știam...

Nu știam că pe urmele
pașilor mei,
vor înfrunzi în surdină,
într-o toamnă senilă,
doi tei
Nu știam...

Nu știam că din ochi
îmi vor curge
nu lacrimi, ci ape
din care doi cerbi însetați
vor veni să se-adape
Nu știam...

Dar știam că-ntr-o zi
după ultimul țel,
chiar mă voi desfrunzi
în sentința de-a fi
niciodată la fel.
Fără drept la recurs,
Fără drept de apel
Înfrunzind, desfrunzind
Niciodată la fel