Poezia gândurilor

Scriitorul Nicu Ciobanu, născut la Sân Mihai, în Banatul Sârbesc, propune, prin intermediul Editurii „Lumina” o întâlnire cu poezia-simbol în cadrul volumului „Obscură, lumina” Cu o activitate de peste 15 ani la Radio Novi Sad, redactor şef al Editurii Libertatea, apoi director al Casei de Presă Libertatea, secretar al Societăţii de Limba Română din Voivodina, Ciobanu s-a evidenţiat prin textele care vizau identitatea românilor din Iugoslavia.

Volumul de faţă prezintă o poezie a existenţei, în care lumina, în contrast cu întunericul, produce anumite decadenţe generând stări spirituale, mistice, în care spaţiul ancestral îşi caută locul. O poezie a provocării, a libertăţii, în care se observă clar curentul optzecist, în care imaginile în oglindă răzbat întru puterea cuvântului. Între poeţi şi eternitate „Picură stropi de poezie”, iar nemurirea vine din seva arborilor seculari: „Pe buzele lor/ răsar necuvintele/ ce aşteaptă să încolţească/ în paginile de lumină/ eterna poeziei”. „O, şi câte va mai trebuie să văd/ despre câte să vorbesc” spune poetul, care ne descoperă esenţele vieţii în care visul este mai adevărat decât somnul, iar atelierul de creaţie produce esenţele în care oul este mai inteligent decât „pasărea neagră”. Realitatea este depoetizată, astfel încât „orice metaforă scufundată în vers/ este ignorată de jos în sus”. Nici cuvintele nu se mai pot apropia de esenţă, salvarea venind din gând, singurul care face mintea să mişte. Iubirea se naşte indiferent de cadrul în care te găseşti, iar „lumina plezneşte precum o umbră/ cuibărită în gene/ şi prea devreme, multe prea devreme/ se rostogoleşte tăcerea/ prin casele noastre”. Dragostea este o linie ce radiază în irisul ochilor, labirintul înfrunzit e tăcerea împrejmuită de aşteptare, iar bucuria devine tristeţe: „Ce tristă este fericirea şi cât de mare/ este noaptea, imensă şi eternă”.

Trecerea spre ţinutul fără de lumină se face prin apropierea curios de sclipirea soarelui, moment în care norii dansează de spaimă şi liliecii albi devin întuneric, iar atunci „o risipă de lumină şi timp/ e aşternută clandestin în ochii tăi”. Când ajungi să cunoşti obscura şi imperfecta lumină, călătoriile se preschimbă în „rătăciri intime, sfârşite cu o îmbrăţişare”, iar vremea vremuieşte peste imaginile absurdului, scoţând la rampă cerul desenat în neştire. O poezie în care deşi optimismul este umbrit de pană negativă, acesta răzbate, iar întunericul o ia pe un alt drum, plutind în zare clipele revelaţiei. Totul se transformă în cântec, poate prea obsedant acest cântec, în care floarea apare tot la al doilea cuvânt: „Ninge cu pomii în floare/ cu desele cuvinte în floare/ cu anii-n floare”. Atunci când descoperim cântecul cu parfumul florilor de câmp, poetul se grăbeşte să-l întâlnească pe „Nicu Ciobanu/ înainte ca exilul să-l surprindă/ precum ninsorile întârziate/ floare de cais”.

O poezie a descoperirii sensurilor vieţii, despre care Florian Popcea spune că are sensuri şi viziuni care se sincronizează cu formele poetice de substanţă.