Preotul prof. Nicolae Feier redă cunoaşterii pe „Episcopii din mănăstirile străvechi ale Ţării Bistriţei”*Ed.Karuna,2011

Asistăm la un efort revalorizator fără precedent al distinsului slujitor al altarului şi fecund scriitor. Domnia sa alătură neobosita activitate de întărire a credinţei la cercetarea ştiinţifică, într-o admirabilă perspectivă europeană. Dacă tot trebuie să ducem în Europa valorile noastre, negreşit că preotul profesor Nicolae Feier se încadrează cu strălucire în acest efort. Între smerenie şi demnitate nu există vreo contradicţie, ci dimpotrivă, conştiinţa valorii tale, a credinţei tale este temelia smereniei şi demnităţii de neînvins.

În esenţă, domnia-sa schimbă radical clişeele mucegăite ale percepţiei unor probleme fundamentale: originea noastră ca popor, naşterea limbii române, nobleţea neamului traco-dacic, dezlegarea etimologică uimitoare a unor vocabule pe lângă care am trecut neştiutori asemenea vântului, deşi ele purtau în sine valoarea de documente istorice surprinzătoare.

Ponderea elementului romanic în procesul plămădirii limbii şi neamului sunt contestate prin redefinirea civilizaţiei traco-dardanice în graniţe de o vastitate ce copleşeşte. Prin dovezi scriptice ale lui Iordanes, Josephus Flavius,Diodor din Sicilia, Clement Alexandrinul, Agatius din Smirna, ni se aduce în faţa ochilor tabloul halucinant al invaziilor barbare, între care slavii, a căror cruzime a întrecut-o chiar pe cea a hunilor, deşi în şcoală ni se spunea mai mult despre faptul că au adus plugul cu brăzdar de fier, dar nu despre uciderile în masă, despre „câmpurile de morţi, tragerile în ţeapă şi incendierile în care erau ucişi laolaltă oamenii locurilor şi animalele nevinovate pe care nu le puteau duce, în ideea de a fi ei stăpânitorii unici , cum relatează Procopiu al Cezareei.

Autorul ne lasă să alegem între etimonul de „volgari”(adică venind de la Volga) şi „vulgari”-cum le spuneau mai sigur autohtonii, care le-au cunoscut cruzimea şi josnicia. „Bulgarii şi sârbii s-au creştinat-afirmă Nicolae Feier- prin contact cu populaţia străromână şi grecească, după trei sute de ani de convieţuire umilitoare pentru străromâni, abia în 862. După trecerea bulgarilor de la păgânism la ortodoxie, în 862, preoţii care vorbeau româneşte în Biserică riscau să li se taie limba de către „confraţii” bulgari. Aşa s-a introdus limba slavă în Biserica românilor şi în astfel de condiţii a apărut expresia.”Taie popa limba”. De mirare este atunci că unii mai răstoarnă în ignoranţa lor şi azi căruţa logicii, afirmând că slavii –vezi-Doamne- ne-au făcut ortodocşi, nu absolut invers.

Curând suntem introduşi în lumea „Întemeietorilor monahismului creştin”, ce continuau într-un plan superior tradiţia străbunilor „bessi” Problema nu este o „invenţie” a vrednicului părinte, ci o găsim şi la reputatul teolog român Dimitru Stăniloaie-„Bessi în mănăstirile din Orient” Una din multele probe este cea adusă şi de „Convorbirile cu fraţii din pustiul Scites”, a Sf. Ioan Cassianul cu Sf. Gherman, episcopul Tomisului: „Ne dăm toată osteneala pentru a îndeplini tot ce conduce la curăţia inimii....pentru aceasta muncim şi suferim, pentru aceasta am lăsat părinţii, demnităţile, bogăţiile şi dispreţuim toate plăcerile lumii acesteia....Către aceasta se îndreaptă faptlele noastre.” Călugărul Moise din „Scitium” spune la rându-i ceva din esenţa vieţii monahale:Viaţa noastră constă în post, veghe, trudă, îmbrăcăminte sărăcăcioasă,, citirea cărţilor sfinte şi celelalte virtuţi” „Aceşti călugări-notează cu justificată mândrie părintele Nicolae-punctează din veac în veac străvechea noastră istorie fiind creatorii străvechii noastre Legi şi limbi, numită ce către părintele academician D. Stăniloaie „protoromana” sau „vetus romana”

După cum se observă, autorul nu renunţă la sintagma „Ţara Bistriţei”, pe care o argumentase şi înainte absolut logic şi comprehensibil sub raportul argumentaţiei geografico-istorice.

Imprsionează şirul lunng de persecuţii la care au fost supuşi românii, autohtonii, atât social, cât şi religios, intoleranţa şi cruzimea celor care din”hospes”(oaspeţi) au devenit apoi neînduraţii „hostes”(duşmani”).

Impresionante etimologii ne sunt relevate şi care dovedesc intensa activitate monastică . Aflăm despre un episcop Macarie din Galaţii Bistriţei, de la 1456, Galaţii fiind ca etimon o derivare de la cartierul Galata din Constantinopol. Satul Galaţii Bistriţei, fiinţând în jurul unei vechi mănăstiri şi-a păstrat cu tăria granitului credinţa ortodoxa în faţa valurilor irtoriei, a cruzimilor şi persecuţiilor de neînchipuit. Date impresionant şi uneori inedite aflăm despre „stavropighiile”( episcopiile) patronate de bizantini şi despre care vorbeşte şi Nicolae. Iorga în „Bizanţ după Bizanţ”

Nu se cuvine să ne oprim exhaustiv asupra conţinutului, lăsând cititorului bucuria lecturării unui op de aleasă ţinută, de impresionantă rigoare. Bogăţia informaţiei este uluitoare pentru cititorul obişnuit, iar fundamentele ştiinţifice ale lucrării sunt remarcabile. Scormonind cu acribie în documente, cu înverşunarea de arheolog a lui Schliemann la Troia, părintele Nicolae provoacă uimire prin bogăţia informaţională, prin forţa argumentaţiei, ca şi prin cutezanţa demersului. E o cutezanţă pe care o admirăm, fiindcă de o asemenea stare de spirit au fost animaţi oamenii mari ai credinţei şi culturii .

Deja, părintele profesor Nicolae începe a fi citat prin diverse lucrări, ceea este îmbucurător. Am aflat totuşi- de la câteva persoane de la care nu mă aşteptam, exprimându-se: „Dar nu are argumente.” .E o etichetă expeditivă, chiar calomnios-invidioasă, profund nedreaptă. Niciodată autorul nu avansează aserţiuni fără o bogată bază, de la arheologie la documente(foarte multe), la explicaţii etimologice surprinzătoare, dar nu ilogice.

Să dăm un exemplu. Poiana Ştampei, e un cătun care se explică etimologic prin „loc al tăcerii”, fiindcă aşa sunt aşezările monastice, iar poiană este un succedant derivat al lui „poena”- -pedeapsă în latina clasică, dar loc al penitenţei, al ascezei, căci aceasta este o aşezare monahală. Dacă suntem cititori oneşti(sau critici), putem veni cu o completare ori un contraargument. Putem spune:”este/nu este o chestiune interesantă, merită să mai cercetăm”. Îndoiala ne este permisă, dar a spune că ”n-are argumente” pare o spunere cu intenţii descalifiante. Vor fi fiind şi probleme care merită cercetare suplimentară, dar a pune totul sub o „etichetă” ca cea enunţată, naşte întrebarrea dacă numitul a lecturat cele scrise sau chiar dacă a avut puterea aceasta, fiindcă nu sunt accesibile oricui astfel de probleme, necesitând o bază culturală cât mai solidă posibil..

Recomandăm insistent autorului să iasă cutezător cu reeditări în spaţiul naţional şi să tatoneze edituri străine cu traducerea acestora.

Există multe persoane care merită felicitate, admirate pentru ceea ce fac, dar părinteler Nicolae uimeşte în această vreme nu doar prin excepţionalele predici rostite la amvon sau în spaţiul public, ci şi prin intensul şi merituosul efort editorial.