Prof. Mirela Rus: Ne întoarcem acasă, de Crăciun.....
ACASĂ
„Un foc,/o oală de lut,/un cântec blajin/de demult.../rugăciuni topite pe vatră,/miros de tămâie/și pâine coaptă,/e seară, e iarnă,/mă iartă...”
Zile de sărbătoare....de sfințenie...chiar dacă sărbătoarea Crăciunului s-a încheiat,
Nașterea Mântuitorului rămâne să ne înveșnicească.Versurile citate sunt însăși povestea Crăciunului, însă nu una cosmetizată, ci una reală, pe cât de simplă, pe atât de minunată și de sublimă.
Când Dumnezeu bate an de an la poarta bogatului, nu e îmbrăcat în porfiră, ci în haine de cerșetor probabil. Poate ne-am obișnuit să-L recunoaștem pe Dumnezeu după aureolă doar....Dacă Dumnezeu nu a fost primit în casă, cum spune colindul, și în inimi, nu S-a răzbunat, nu S-a supărat, ci, dimpotrivă, Și-a deschis Mâna Sa și toate s-au umplut de bunătăți. Și-a deschis potirul dragostei și a al bunătății și le revarsă pe pământ, la tot omul necăjit, dar și la cel vesel.
Dacă Dumnezeu este iubire și El a venit în lume în peștera cea întunecoasă, luminând-o cu iubirea Sa, dragostea Lui se va întoarce întotdeauna la tot omul, de Crăciun și în fiecare zi a existenței sale pe pământ, ca apoi tot dragostea Lui să-l însoțească în veșnicie.
O poveste adevărată vorbește despre dragostea ce se întoarce întotdeauna, chiar dacă într-un alt mod, chiar dacă ai impresia că s-a pierdut undeva, cândva....Franz Kafka, având vârsta de 40 de ani (el nefiind căsătorit și neavând copii), se plimba prin parc în Berlin și a văzut o fetiță care plângea din cauză că își pierduse păpușa preferată. El a ajutat-o să o caute, dar nu au găsit-o. Au căutat-o și a doua zi, însă tot fără succes. Kafka i-a dat însă fetei o scrisoare scrisă de păpușă, în care aceasta îi spunea că a plecat într-o călătorie să vadă lumea și că îi va scrie, rugând-o să nu plângă. Această poveste cu scrisorile de la păpușă a continuat până la sfârșitul vieții lui Kafka. La fiecare întâlnire cu fetița, aceasta îi citea scrisorile care descriau într-un mod adorabil aventurile păpușii. Într-un final, Kafka i-a adus păpușa înapoi (bineînțeles că îi cumpărase una), care se întorsese la Berlin. Fetița era puțin dezamăgită că nu semăna deloc cu păpușa ei. Dar a primit o altă scisoare în care păpușa i-a scris: „Călătoriile m-au schimbat.” După un an, Kafka a murit. După mai mulți ani, fata, adult fiind acum, a găsit o scrisoare înauntrul păpușii, semnată de Kafka, în care scria: „Tot ce iubești se va pierde probabil, dar până la urmă dragostea se va întoarce într-un alt mod.”
Revenind la colindul în care Dumnezeu nu este primit în casă, este o mare nenorocire și dezamăgire că însuși Izvorul Bunătății este alungat din satul „inimilor” noastre. Putem să aprindem toate luminițele lumii, să intonăm colinde și cântece de Crăciun până ne pierdem vocea, să oferim dulciuri și cadouri strălucitoare, dacă nu-I facem loc în ieslea inimii noastre Pruncului Sfânt, totul este o fățărnicie. Și alungat fiind, tot se întoarce an de an „să se nască, și să crească, să ne mântuiască.” Căci nu putem noi greși cât poate Cerul să ierte. Poți fi un cerșetor sau un magistrat, poți fi un rătăcit sau un om încercat și plin de revoltă, dar dacă prin venele tale curge iubire, toate celelalte valorează mai puțin. Pe pământ se va judeca cu dreptate, în Cer cu dragoste.
Să ne întoarcem fiecare ACASĂ, la mirosul de pâine coaptă și de tămâie, și să-I facem loc măcar în ieslea vitelor Fiului Născut din Sfânta Fecioară, dacă nu în cea mai luminoasă încăpere a sufletului nostru. Să ne facem timp să renaștem odată cu El, să creștem și să ne coacem precum pâinea de pe masa de Crăciun, timp să ne înălțăm către stele, timp să nădăjduim și să iubim, să ne facem timp să trăim.
Adaugă comentariu nou