Se împlineşte astăzi anul de când baronul a plecat dincolo de stele

“Când amintirile-n trecut

Încearcă să mă cheme

Pe drmul lung şi cunoscut

Mai trec din vreme-n vreme,”

(M. Eminescu)

Stăteam deunăzi la o poveste cu dl. redactor- şef al cotidianului de faţă, dl. Vasile Tămaş când domnia-sa constată intempestiv: “Uite, va fi anul, pe 17 februarie, de cînd a plecat dintre noi baronul Misiuga.” Pentru moment, amândoi am fost cuprinşi de o ciudată melancolie. Am tăcut involuntar câteva momente de parcă am fi aşteptat din moment în moment să se deschidă uşa şi să intre omul falnic la statură, cu veşnica-i pălărie cu boruri largi, boiereşti, “’nalt la stat / mare la sfat”, cum spune balada, totdeauna jovial, să ne spună cu bonomia aceea contagioasă: “Domnule redactor-şef, am mai adus un “Cui de-al lui Pepelea”, să-l batem unde-o trebui.”

Există oameni peste care ai crede că vremea nu-şi întinde nicodată aripa întunecată a vitregiilor acestei vieţi, că sufletul lor a rămas totdeauna la o temperatură înaltă, de unde nu mai coboară, aşa cum spunea Marin Preda despre unul din eroii săi. Omul era baron cu acte în regulă al societăţii „Dracula” şi fanilor lui Stocker, londoneze, ctitor cu faimă până departe al castelului de la Tihuţa, autor de proză şi versuri, cu proiecte de statui şi monumente ridicate ici-colo, prin judeţ, venit între noi din Basarabia înstrăinată şi înlăcrimată, din Adâncata. Scriitorul şi baronul Alexandru Misiuga mi s-a părut totdeauna o figură demnă de neuitare. Mă bucur că am spus-o pe când trăia, comentând omul şi opera căci cuvine-se a ne iubi şi preţui unul pe altul, precum ni s-a poruncit, nu doar când destinele ne despart, ci şi când bunul Dumnezeu ne-a hărăzit să ni se întretaie cărările, „face to face”.

Demult, înainte ca secolul şi mileniul să apună, printr-un gest de politeţe şi respect, îmi trimisese câteva din cărţile domniei sale, care m-au bucurat descoperindu-l prin scris şi subsecvent, l-am comentat elogios. Am avut parte apoi, de o surpriză în urma unui mic „complot” pus la cale de redactorul- şef de atunci al ziarului, dl. Adrian Mănarcă, fost coleg al anilor universitari.

Era o zi de toamnă târzie şi fusesem rugat telefonic de cu bună vreme, să fiu prezent la ora două în faţa redacţiei pentru ceva important. Fără a-mi spune încotro mergem, am fost condus îndelung prin ploaia autumnală şi am mers, am mers,- cum zice povestea- pe stradelele burgului nostru, tot mai contrariat ,dar fără a-mi exprima reala nedumerire. Am trecut într-un târziu pe la Casa de Cultură a municipiului şi am mers înainte…Ploua mărunt, bacovian, tenace, când ne-am apropiat de rămăşiţele vechiului zid de cetate şi de Turnul pe care-l păzeau în vremi uitate dogarii. În faţa porţii masive, vechi, un bărbat înalt, îmbrăcat ăn pelerină neagră, cu o pălărie gigantică, ne salută exact ca-n vremile medievale, făcând un cerc larg cu somptuoasa-i pălărie. Străzile erau atât de pustii, încât ai fi crezut că locuitorii s-au ascuns în spatele ferestrelor, de frica tătatrilor ce erau gata să năvălească trecând zidurile. De la o depărtare ce nu ne lăsa să-i desluşim suficient chipul, am fost nedumerit întâi asupra identităţii omului, dar ceremonios, dl. Adrian Mănarcă făcu prezentările de rigoare, încât toată scena a păstrat savoarea unor vremuri neguroase, în care baronul nostru devenise un amfitrion ca autenticii castelani medievali.

Atunci am văzut în turn splendida colecţie de păpuşi, dovadă a unei munci de o migală şi un talent excepţionale, fiindcă omul acesta îşi dovedea talentele mirobolante în tot ce făcea, fie că proiecta un monument, un castel, o păpuşă cu tentă de „machu” ori dăltuia strofe în cadenţe clasice. La propunerea domniei sale, pusesem la cale o „asociaţie” AVA (Alexandru, domnia-sa, Vasile -subsemnatul şi Adrian, directorul ziarului). Mărturisesc cu francheţe a fi fost încântat de compania unor oameni deosebiţi şi cărora le voi păstra o afectuoasă amintirea „cât „vom face umbră în lume”, cum spunea Dante Aligheri. Şi multe aveam totdeauna a ne ne povesti, ca nişte „culturnici” ce eram, despre situaţii hăzoase, decente şi inteligente, cum stă bine omului cu bun-simţ, trecuţi prin „socialismul biruitor”, fiecare scoţând din sipetul vremii şi scuturându-ne, amintirile.

În cea din urmă toamnă a domniei sale, ne întâlnisem la „Coroana”, la o cafea, unde mi-a prezentat remarcabilul şi ultimul volum - „Pamflete politice”, pe care–l prefaţasem - o colecţie savuroasă de idei turnate-n bronzul versului, cu adevărate performanţe ideatice şi prozodice. Opera era tot atât de fermecătoare precum omul, cu acel plus al cizelării pe care-l presupune dăltuirea cuvântului. Fluxul inspirator trezeşte şi azi uluirea cititorului. Inspiraţia era la domnia sa un izvor abundent, spre deosebire de celebrul Gustave Flaubert, care se pângea că „la mine inspiraţia e abia un firicel subţire pe care mă chinuiesc să-l adun”. Dumnezeu îşi revărsase daruri multe peste pribeagul oploşit în patria limbii române

„- Ce mai faci- ziceam- cum o duci cu sănătăţurile? Ce zic „analizele Nicolaescu”?

-Măi Vasile, să nu spun într-un ceas rău, analizele mi-s perfecte.N-am nimic care să-mi semnaleze ceva. Cum s-ar zice…”tun”. Glicemie foarte bună, fier, calciu, toate cele bune, slavă Domnului! Aşa era şi taică-meu, viţă de-aia basarabeană, sănătoasă.

- Bravo, omule! – mai cârpeam eu, sorbind din cafeaua. Mă bucur să văd un om de hier. Totdeauna să fim însă gata, fiindcă undeva-n zare ne aşteaptă şi pe toţi o corabie cu pânzele gata întinse de plecare, ori azi, ori altădată, ori tânăr, ori mai încoace cu anii. Nu pentru alta, da’ să nu ne surprindă…”

Şi tocmai când nici un nor nu prevestea că se va despărţi de noi, când în preziua aniverară întinsese mâna spre numărulu 85 al anilor, de undeva de Foarte Sus, Cineva făcu un semn, aşa cum face părintele iubitor către copilul său: „Vino la mine!” Emoţionată şi surprinsă, inima lui a încetat să mai bată.

X x x

Precum Mark Twain, Aristofan, Ilf şi Petrov, Cehov, Caragiale sau Topârceanu, câteva pagini din scrierile lui Alexandru Misiuga înseninează, luminează, şoptindu-ţi consolator că innourările clipei de faţă vor trece - de altfel unul din scopurile majore ale artei, Niciodată vindicativ, spumos în conversaţie şi în condei, fără arcane sufleteşti, cel ce a fost cetăţean de onoare al oraşului nostru, „omul cu trei patrii - Ucraina, Moldova şi România”- după propria şi frecventa mărturisire era acelaşi în viaţă, precum în cele cincisprezece volume de poezie şi proză. În ele respiră existenţa noastră cotidiană cu ascendenţe şi descendenţe, interogaţii situaţionale sau meditaţii. Ţinea să fie un lord autentic în comportament,ceea ce-i conferea o distincţie niciodată ostentativă. Şi încă să fie asemenea cavalerilor şi truverilor:

„Frumoasă doamnă ca un vers

Scris de Ronsard iubitei sale

De ce te-aştept mereu în cale

Şi-ţi urmăresc tăcutul mers?

Frumoasă Doamnă, joc plăpând

De pescăruşi în largul mării,

Dce mă laşi pradă uitării

Şi nu-mi rimiţi măcar un gând?”

De altfel, cititorul comun va afla în „opera omnia” a lui Alexandru Misiuga ritmul existenţelor noastre, condensate în vers, lirica sa fiind o oglindă a omului comun, a simţirii sale, a meditaţiilor ce exced preţiozităţii, devenind adesea patetice:

„În coliba vieţii mele

Stau privind în fapt de seară

Cum spre râu încet coboară

Turmele de stele…”

Şi cu adevărat orice existenţăumană nu e mai mult decât o umilă „colibă” sau, după exprimarea înţeleptului Apostol Pavel - „cortul acesta”. Apolinicul poate devenea la A.M. scut în faţa zbuciumărilor cotidiene. Ieşind din „codrul” operelor sale, te simţi mai bun, mai „om” şi nu-ţi vine a crede că din felul condescendent, şăgalnic al acceptării lumii, poţi culege atâta înţelepciune.

x x

Constatăm cu bucurie acum, când se împlineşte un an de la despărţirea de regretatul baron Alexandru Misiuga, că amintirea domniei sale nu s-a şters, că bistriţenii şi nu numai îi păstrează memoria omului şi operei, spiritului său lucrativ, efervescent. Jovialitatea, umorul, bucuria de a trăi, pe care le cultiva abundent şi cu succes şi în cotidianul „Răsunetul” la care baronul a fost o adevărată coloană de susţinere, apar ca un act al iubirii de oameni, cărora le descreţeşte şi azi frunţile.

Piatra, marmura sau bronzul pot fi tocite de neostoita trecere a vremii, pot deveni pulbere suflată de vânt şi furtuni, dar cel mai rezistent monument este amintirea ce trăieşte în inimile noastre. Păstrând inevitabilele proporţii şi Alexandru Misiuga ar puteasă ne spună precum orice creator:

„Cioplit-am nu cu mâna un monument spre care / Vor fi cărări bătute întruna… /Nu, n-amsă mor cu totul, şi sufletu-mi în liră/ Lăsând în ţarină trupul încă va dăinui/ Cât timp poeţii-n lume cântările-şi resfiră…” /”Exegi monumentum”, A.S.P)