VASILE V. FILIP: Ce rămâne din ce trece?

Ancheta Răsunetului cultural:

De-a lungul unei vieţi, în bibliotecă fiecărui scriitor se acumulează numeroase valori literare (cărţi cu autograf, scrisori, fotografii, ediţii şi publicaţii rare, casete audio şi video, tablouri, gravuri etc.). Cum sunt valorificate aceste valori literare? Ce ar trebui să facă scriitorii, dacă urmaşii lor nu sunt interesaţi de aşa ceva? Multe arhive personale sunt vândute la anticariate, alţii le donează unor biblioteci sau instituţii (Biblioteca Judeţeană “George Coşbuc” din Bistriţa este o instituţie model în acest sens, care adăposţeşte deja zeci de arhive sau părţi din acestea ale unor scriitori de prim rang – Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Andrei Marga, Mihai Zamfir ş.a ).

În ancheta literară de faţă, scriitorii sunt invitaţi să răspundă la două întrebări:

1. Cum credeţi că ar trebui valorificată moştenirea literară a unui scriitor?

2. Cum vă valorificaţi propria arhivă literară?

Anchetă realizată de Ilie Rad 

         Da, știu că preiau aici, încercând să răspund la cele două întrebări formulate de Ilie Rad (întrebări prin care prietenul meu își definește o dată în plus personalitatea generoasă, de un tot mai rar altruism), știu că preiau, ziceam, titlul unei relativ recente cărți a lui George Țâra, pe care Alexandru Uiuiu a îngrijit-o în 2020, respectiv după moartea autorului. Carte compusă din vreo 23 de contribuții publicistice ale autorului și alte vreo 27 de mărturii despre el, ale celor care l-au cunoscut. Mai multe, așadar, mărturiile, decât titlurile autorului de pe copertă, pe care a reușit să le adune Al. Uiuiu. Și atunci se pune o problemă (de la care vreau să plec): a fost sau nu George Țâra un scriitor? În sens strict – nu, mai degrabă un publicist. Dar mai toți cei care l-au cunoscut mărturisesc dimpotrivă, având în vedere nu atât aspectul cantitativ, al „operei” pe care cel dispărut ne-ar fi lăsat-o moștenire, cât un anume har narativ și hâtru-speculativ („scriitoricesc”, dacă aceptăm aici și o dimensiune virtuală; și unde altundeva s-o acceptăm, dacă nu în lumea vieții spiritului). Har insuficient dezvoltat, pentru că purtătorul lui „se considera, și chiar era, prea mare iubitor de <<hodină>>”, cum scrie tandru-inspirat fostul său coleg de studenție, poetul Viorel Mureșan. Ca tot el să vorbească mai apoi despre felul cum pot să moară în noi cele mai de preț emoții, „devenind cartea noastră lăuntrică”.

Problema – pe care nu vreau s-o eludez în această încercare de răspuns – este: să avem sau nu în vedere aceste virtuale „cărți lăuntrice” când vorbim de moștenirea unui „scriitor”? Care „scriitor” mă interesează (dar aceasta poate fi o părere și o atitudine strict persoanlă) doar în măsura în care descopăr în spatele scrisului său omul, personalitatea reflexivă fascinantă, capabilă să mă absoarbă și să mă facă – măcar pentru o vreme – prizonierul lumii sale interioare. Sigur că cei cu o (prea) mare apetență a concretului mi-ar putea răspunde că asta e posibil doar în măsura în care respectivul a scris, iar noi ceilalți (un „noi” cât mai cuprinzător, desigur) citim și admirăm, regăsindu-ne în ipostază ideală în cele citite. Nu totdeauna! - aș răspunde. Pentru că, aș cum bine se știe, nici Iisus, nici  Socrate și nici autorul Mioriței nu au scris nimic, și rari sunt scriitorii care să poată rivaliza cu ei. Sigur, duc lucrurile la limită, acolo unde ele nu mai sunt relevante statistic. Dar asta numai pentru a atinge și a da mai mai multă autenticitate nucleului fierbinte al problemei: măsura în care cel ce scrie (sau nu) impregnează memoria și nuanțează (sau chiar schimbă) setul de valori (estetice, dar nu numai) al urmașilor.

În ce mă privește, nu sunt sigur că sunt scriitor. Sunt autorul a 10 cărți (6 ca autor unic, 3 în calitate de coautor și una în calitate de coordonator), de diverse profiluri (între cel etnologic și cel literar), dar nu sunt propiu-zis un scriitor. Sunt un om în luptă cu timpul și care-și pune cu o anumită stringență (care s-ar putea numi chiar dramatism) problema din titlul acestei intervenții. Iar, din acest punct de vedere, poate că mai relevant ar fi nu ceea ce am publicat, ci tocmai ceea ce am ținut să las scris (nu neapărat și publicat), din ceea ce am trăit, simțit, gândit (inclusiv în prelungirea unor cărți, filme, vise etc.) – sub forma unui jurnal ce cuprinde 26 de carnete tip agendă și se întinde de-a lungul ultimilor 25 de ani de viață. Care jurnal ar putea rămâne „opera” vieții mele, poate niciodată cunoscută. (Am publicat, în 2021, sub forma unei cărți, doar primii doi ani ai acestui jurnal, dar – în general – aceste însemnări nu sunt făcute pentru a fi date publicității, nici măcar după dispariția mea fizică). Pentru că este din start concepută în orizontul lui „a fi”, în sensul de a exista și dincolo de limitele fizice, nu a în orizontul lui „a fi”, în sensul de a fi cunoscut. Sensuri care s-au apropiat, în timp, până la confuzie.

Și totuși, inclusiv pentru primul sens, tot ce-ai scris (publicat sau nu) ar trebui să se păstreze undeva. Cărțile (deși în tiraje derizorii, poate cu excepția primei, Universul colindei...) sper să se păstreze o vreme (nimic nu-i veșnic, ele se mai și casează) măcar în bibliotecile în care au mai intrat, cu sau fără grija mea expresă. Acolo unde cei interesați le vor putea găsi, iar – dacă vor fi mai mulți, dacă între ei vor și fi spirite mai întreprinzătoare decât mine – s-ar putea chiar iniția reeditarea lor. Manuscrisele – în sensul conspectelor, notelor de lectură, ciornelor – nu cred că ar putea avea importanță. (Pe care o capătă doar în cazul transformării în timp a autorului lor în mit literar, ceea ce nu va fi cu siguranță cazul). Carnetele-jurnal stau bine, deocamdată, în cufărul de lemn cu care socrul meu a fost cătană. Dacă niciunul dintre copiii sau nepoții mei nu se va arăta interesat de ele (măcar în sensul de a le păstra și răsfoi uneori, nu neapărat și în sensul de a le publica), atunci ele și-ar putea găsi locul în cadrul vreunor Arhive instituționalizate. Cele din Bistrița mi-au făcut repetate oferte în acest sens, printr-un anume reprezentant al lor, căruia nu-i dau numele, dar îi mulțumesc și pe această cale  pentru interesul arătat. Sper ca, de-a lungul timpului, să nu rămână singurul interesat.