La Fântâna Buna din Matei- ascultând poveștile izvorâte din bunătatea și înțelepciunea bătrânilor

            Există în Matei o fântână cu apă limpede și dătătoare de viață. Se numește Buna, de numele căreia sunt legate legende, povestiri, întâmplări. Aici vin să își astâmpere setea amintirilor de odinioară și cei care au poposit aici. De sute de ani sătenii își duceau apă de băut de aici. Cu mic, cu mare, cu găleți din tablă, cu ulcioare, cu gârlici, zi și noapte venea satul după apă. Un izvor ce cobora dintr-un cimitir, din deal, apă trimisă poate de strămoși. În această zona locuiesc bătrâni și tineri, oameni care, în special băbuțele, tâlcuiesc bine mersul vremurilor. Și citesc că într-un ceaslov pe fiecare sătean sau străin ce trec podul către fântână. Erau femei înaintate în vârstă, dar cu mintea limpede și judecata dreaptă. Rugătoare de Dumnezeu, erau nelipsite în vremea slujbelor de la biserici: ortodoxă, greco-catolică, reformată și româno-catolică. Toate se constituiau într-un adevărat sfat al înțeleptelor. Nu judecau fără temei. Lelea Veta, trecută de 70 de ani la vremea amintirilor mele, citea fără ochelari din cărțile sfinte pe care le păstra sub pernă, în patul de lemn cu strujac de paie. Era singură. Bărbatul îi murise cu ani în urmă. Pe pereții casei păstra icoane și fotografii vechi înrămate. Nu a avut copii și poate de aceea îi  plăcea să găzduiască pe cineva. Casa ei era un fel de internat pentru dascăli. Avea o voce sacadată și ușor melancolică și știa multe istorii pe care îți plăcea să le asculți. Despre oamenii locului, despre fântâna din fața casei, despre iubirile dascălilor pe care îi găzduia. Duminica ieșea la uliță, și rând pe rând se adunau la Buna. Vecina ei, lelea Raveca, stătea cu badea Emil. O bunătate de om. Avea un dar deosebit de a culege poamele. Vorbea cu fiecare poamă în parte până ce o auzea pe nevastă-sa strigând-l: ”No, hai odată în casă că se răcește mămăliga!”. Lelea Raveca era și o autentică prezicătoare. „Dacă bei apă de la Buna, aici te însori, domnișorule!”, te atenționa stând în târnaț și băgând de seamă. „Ce mai faci, lele Raveca?”, o întreba câte unul sosit la fântână. „Apăi ce să fac, mă uit cum trece vremea și îmbătrânesc.”. Badea Emil fusese în război, concentrat în Pesta, unde a stat până la terminarea războiului. Cum spuneam, discuta cu poamele din grădina „Hai, hai la mine”, îl auzeam mereu și para-mărul plonja în coșul de nuiele pe care și-l confecționa.

                Buna era și un loc de întâlnire, de socializare, cum aș spune astăzi. Venea aici la o vorbă badea Andrei, badea Grigore, Simion a lui Victoria, Marton, Oltean, Laslo, badea Costan, pe care era musai să stai și să îl asculți. Aici te întâmpina mereu și Vasilică, ce știa multe povești adevărate, cobora și Păvăluc, ce mai, tot satul se întâlnea dimineața ori seara ca într-o adevărată șezătoare. Lelea Vela era o femeie minunată, pe care te bucurai să o privești și să o asculți. Și povestea parcă citind dintr-o carte, vorbea în pilde și ni le traducea s-o înțeleagă mai bine cei din preajma. A trecut și prin greutăți, dar rugăciunea a ajutat-o mult. Stătea în față porții, pe un scaun din lemn, făcut de un meșter local și privea și îngâna mereu, așa să audă lumea. Era mereu în fața casei și își povățuia pe toți cei ce venea cu gălețile după apă. Lelea Morico era cea mai tânără din divanul înțeleptelor de la Buna. Bărbatul ei, Constantin , lumea îi zicea Cinu, era un mare orator și știa să așeze cuvintele când era provocat la ședințele ceapeului. Și vorbea convingător, mai ales când era vorba să se împartă bucatele colectiviștilor „apoi să-i dăm mai mult omului care sapă și adună cucuruzii, că încă nu avem combină de aia care să ne scutească de munca cu brațele.”. Avea în fișa lui de serviciu grijă de beciul aflat sub sediul primăriei, beci care era plin cu butoaie de stejar cu vin din soiuri nobile. Când, după ședințe se organiza câte o agapă, cum am spune astăzi, nea Cinu cobora în pivniță cu două-trei cancee și ne ominea, de nu ne dădeam duși. La Buna intervenea în discuții și badea Andrei, îl poreclea Soric, pentru care el nu se supăra niciodată. Avea în beciul casei o fântâniță, în care ținea borcanul cu vin, ca la frigider, iar seara, când venea la televizor, era singurul TV atunci, pe ulița aceea, aducea borcanul plin de cabernet, că să îi vedem mai bine artiștii, cum spunea el. „Vinul, zicea badea Andrei, miroase a aur, așa e de limpede și de sănătos.”. Dar să ne întoarcem la Buna și să o amintim și pe lelea Floarea. Locuia într-o casă modernizată, dar păstrând vechea arhitectură. Aplecată, se sprijinea de cârja făcută dintr-un lemn de corn și povestea celor ce doreau să o asculte. Vorbea rar, apăsat, să se înțeleagă. Bărbatul îi murise în război. A plecat într-o sâmbătă dimineață cu un cufăr făcut de meșterul Eden și nu a mai primit nicio veste de la el. „S-o fi prăpădit undeva”, gândea amintindu-și de bărbatul ei și ștergându-și cu o năfrămuță lacrimile. De fapt, din Matei mulți cetățeni au murit în războaie, numele lor fiind încrustate pe monumentul din curtea bisericii ortodoxe. Tot aici în zona locuia și operatorul căminului, Vereș, cel care proiecta sâmbăta și duminica filme artistice într-o sală pe care o încălzea cu lemne aduse uneori de acasă, „să fie cald, să vină lumea”, zicea el. Biletul era un leu, „măcar să îmi scot curentul”, zicea dl. Vereș. Nu-l putem uita pe Vasilică. Avea un handicap, dar era ager la minte și sfătos din naștere, cum se zice. Stătea rezemat în cârja lui de lemn și povestea. Nu spunea banalități. Știa să citească mersul vremurilor și se documenta, cum am zice noi astăzi. Îmi povestea cum, în noaptea când primul om a pășit pe lună, era 20 iulie 1969, a stat toată noaptea la căminul cultural să urmărească minunea. Nu se temea să critice în gură mare pe mai marii zilei și nu se împăca cu cei care i-au făcut colectiviști. „O să treacă și asta, că doar nu-i pe vecie rânduiala de acum.”.

                La Buna, pe vremuri îți răspundea la salut cu o căldură izvorâtă din inimă, fiindcă zicea cineva, inima are numai mireasmă și iubire: Măriuța, Veta, Raveca, Emil, Rubin, Vereș, Pie, Vela, Vasilică, Moriko, Floarea, Ileana și ceilalți, fiecare având o istorie aparte pe care o împărtășeau cu cei ce doreau să asculte. Și toate istorisirile se învârteau în jurul fântânii, în care își priveau trecutul și își ghiceau, uneori, viitorul.

T. Săsărman