Mulţi şi neştiuţi sfinţi trăiesc printre noi…

Era o vreme când se socotea că –din pricina lumii stricate- cel mai bun loc pentru mântuire este o mănăstire sau pustia deşertului. Aşa se face că împăraţi şi regi (bizantini, sârbi, bulgari) îşi lăsau tronurile şi intrau smeriţi între ziduri de mănăstire. Domnitori români erau aleşi dintre călugări (Neagoe Basarab), iar uneori cei de pe tron aveau mame care au devenit smerite monahii, cum era mama lui Mihai Viteazul sau a acelui Neagoe. Nicolai Cabassila, laic bizantin ce ajunge Patriarh, a învăţat o lume ce creştea mereu ca număr, că oriunde ne putem mântui de vom căuta pe Dumnezeu cu inimă curată : şi corăbierul, şi ostaşul şi plugarul, şi negustorul. Cu această nădejde oamenii îşi caută şi azi mântuirea oriunde se află, făcându-se lumină în mijlocul celor care trăiesc: la serviciu, în familie, în societate. Şi chiar în Biserică.

Într-o zi, faimosul savant Foucault se afla la Notre-Dame din Paris. Îngenuncheat, singur, se ruga. Intră atunci cineva şi recunoscu pe marele savant. Uimit, ca unul ce mai rar dădea pe la Biserică, îşi zise: „Dacă un om aşa de mare stă smerit în genunchi rugându-se, pe drept trebuie să mă ruşinez de puţina mea credinţă”.

Ilie Cleopa amintea şi el cazul unei dimineţi când slujea Proscomidia şi o femeie singuratică, cu sarica-n spinare intră-n sfântul locaş şi cu faţa la pământ se ruga-n adânca singurătate: „Doamne, ajută-mă! Nu mă părăsi!...Doamne, ajută-mă!” Şi ruga din răstimpuri o şoptea cu lacrimi, fără a bănui că vreun alt ochi decât cel dumnezeiesc ar privi-o. „Întorcându-mă şi privind -zice sfântul părinte- am văzut asupra ei o lumină vie şi puternică şi lumina stărui cât stătu ea în rugăciune, apoi se stinse. Stăteam cu Sfintele taine în mâini, cutremurat –mai spune el- şi murmuram: „Doamne, mulţi sfinţi neştiuţi ai!”

x x

Da… ţărani simpli şi filosofi, sclavi şi împăraţi, păstori şi comandanţi de oşti, slugi umile şi prinţi, navigatori şi copii, tineri şi albiţi de fulguirea anilor…

Mi-au năvălit în minte acestea şi altele într-o zi de luni, a acestui noiembrie, când cădea frumoasa sărbătoare a Sfinţilor Arhangheli ai cetelor cereşti- Mihail şi Gavriil. Am mers cu soţia Florentina la Biserica „Sf.Treime” a vrednicului părinte Ioan Suciu şi sperând să pot lua parte la cor am urcat sus. Fiind zi de lucru, lumea era relativ puţină jos, cor nu era, iar sus, abia o femeie de la ţară şi dincolo, o pereche soţ-soţie adulţi. Îmi atrăsese atenţia femeia, vizibil de la ţară după port, după sarica destul de mare, după masivitatea omului care munceşte, după broboada lelii de la sate. O aflasem acolo, în singurătate, în genunchi şi asculta Liturghia, apoi se ruga în solitudine. Se aşeză un pic pe un scaun, câteva momente, apoi iar în genunchi, şi iar în genunchi, cu o smerenie evlavioasă, ca şi cum în lume nu s-ar afla în pacea Bisericii decât ea şi bunul Dumnezeu. Şi tot aşa în vremea Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii. „Ce evlavie! nu mi-am putut opri năvala gândurilor. Şi nouă, care ne vine greu să ne tocim un pic genunchii!…” Trec minute în zbor, poate ora şi ore.. („Ora et labora” -dictonul celor din alte vremuri. Munceşte şi te roagă. Iar fiecare ceas era marcat de rugăciune, rugăciunea neîncetată a gîndului, a inimii, a cuvântului.) Cu ceva înainte de sfârşit, femeia se ridică şi cu toată bunacuviinţă se pregăti de plecare. Cine ştie ce griji o chemau? Unde trebuia să fie de nu putea sta până la sfârşit ?…

Făcând primul pas, privi spre scenele pictate pe perete, ca şi cum ar fi o lume cerească de care n-ar mai fi vrut să se despartă. O luă încet spre uşă, cu privirea nedezlipită de scenele noutestamentare dăltuite în lumina culorilor. Se opri apoi domol la una, la impresionanta scenă a Mântuitorului stând de vorbă cu femeia samarineană la Fântâna lui Iacob. Aceasta, cu un ulcior în mână şi Mântuitorul stând şi aşteptând să se întoarcă ucenicii. ISUS era desculţ, bătând prăfoasele noastre drumuri şi întinsese mâna, voind parcă a cere apă acestei pământence, El, Cel întrupat între noi, Dumnezeu ce a făcut oceanele de stele şi mările şi norii şi fluviile şi fântânile şi chipurile noastre după dumnezeiasca –I asemănare.. Părea ostenit şi cu o uşoară întristare pe chip.

Femeia se oprise acolo şi scena îi părea atât de vie încât retrăia totul aşa cum răsare întâmplarea din Sfintele Evanghelii. Se vedea însăşi în zăpuşeala verii, poate în locul Fotinei- femeia din cetatea Samarului a acelei vremi. Poate ca şi cum însăşi ar sta de vorbă cu Dumnezeul-Om. Ce minune! Să stai de vorbă cu Dumnezeu! Femeia din Cetatea Samarului l-a recunoscut foarte greu pe IISUS, dar noi, cei de azi îl ştim acum preabine. Săteanca privi îndelung, retrăind toate şi apoi, depărtându-şi încet braţele, ca şi cum ar fi voit să cuprindă întru sine întreaga scenă, se apropie şi… sărută cu evlavie picioarele desculţe ale Izbăvitorului lumii, ca o altă Marie întârziată în timp. Femeia de la ţară retrăise plină de iubire pe ambele sfinte femei, ceea ce nu-mi putuse trece vreodată prin gând…

Se îndreptă apoi spre uşă, purtând parcă în sine ceva din osteneala, blândeţea, iubirea, melancolia şi totuşi tăria Călătorului dumnezeiesc de la Fântâna lui Iacob.