Adrian Păunescu şi Misterul Năsăudean

Dan Popescu

Doamna Ana Vaida, colegă de liceu cu soţia mea Mari, ambele profesoare de matematici, ne-a trimis laborioasa sa carte-document „Adrian Păunescu şi Misterul Năsăudean”, apărută anul acesta la Cluj-Napoca, dedicată nepoţilor Orania-Carmen, Adrian-Gabriel şi Anastasia, „care, prin intermediul ei, ar putea cunoaşte, într-un mod aparte, copilăria şi adolescenţa părinţilor lor, precum şi personalitatea uriaşă care a influenţat decisiv viaţa întregii noastre familii.” Cartea are 606 pagini, numeroase fotografii şi documente, cu o prefaţă semnată de poetul Ioan Pintea, şi este un omagiu adus valorosului poet şi om de cultură Adrian Păunescu, ajuns la timpul respectiv un adevărat prieten al familiei Ana şi Gavril Vişu Vaida, din Năsăud.
„Năsăudenii îl iubesc pe Păunescu pentru că a scris despre ei pagini emoţionante, a scris versuri în care ei se regăsesc aşa cum sunt, grăniceri ai spiritului românesc”, ne spune Ioan Pintea. Şi Adrian Păunescu a iubit familia Vaida, „Dacă nu aş fi scris cartea aceasta, trebuia să mă apuc, de acum încolo, să o scriu. Puţini oameni merită, ca Ana şi Gabriel-Gavril-Vişu Vaida, TOTUŞI IUBIREA! A dumnealor să fie!”, 25 octombrie 1986, Bucureşti.
Adrian Păunescu este controversat de către unii ca şi caracter, însă prestigiul său literar este evident şi nu poate fi pus în discuţie. Are o uşurinţă aparte în aşezarea rimei, cu versuri surprinzător de bine asamblate, a adus aventuri, experienţe şi viziuni lirice, asumându-şi un limbaj exploziv, însă atins şi de o subtilă graţie cu o anumită ingenuitate. Păunescu pare un veritabil urmaş al lui Arghezi, prin o anumită silă faţă de condiţia terestră şi un fel de teroare, obsesie în faţa tainelor vieţii, intens privite de poet. Inconformismul său lasă loc unei conştiinţe care priveşte destinul şi istoria, poezia nu mai îmbracă un joc al cuvintelor, ci este „un risc pe cont propriu”, asumat. Specific lui Adrian Păunescu este tumultul vocii şi al versurilor sale, pus în vârful unei săgeţi care pleacă spre profitori, spre lichele, spre mincinoşii şi manipulatorii de serviciu. Dotat cu o inteligenţă precoce, Adrian Păunescu, deşi s-a bucurat de unele privilegii roşii, ajutând totuşi pe mulţi, şi-a dat foarte bine seama despre boala comunismului distrugătoare morală şi fizică a poporului român, boală care sufoca România obligând oamenii la o jalnică supravieţuire, iar scara valorilor, atât de dragă poetului, a fost aşezată cu susul în jos. Societatea comunistă de la noi era organizată de oameni care aveau competenţa abjecţiei - avem mulţi nostalgici şi astăzi – şi nici un scrupul în instalarea şi perpetuarea ei, erau infractori specializaţi ai lumii morale. Abia în zilele noastre reînvăţăm să vorbim. Mulţimea era dresată prin teroare să răspundă la discursul minciunii. Şi astăzi avem lichele care sunt un sistem al răului, cei care creează istorie, foşti turnători şi făcători de rele, s-au înşurubat sau au fost plantaţi în posturi călduţe aducătoare de influenţă şi bani, drept recompensă pentru loialitate şi slugărnicie, şi-au fabricat portrete „morale” şi ne dau lecţii de înaltă ţinută de viaţă. Scrâşnesc câteva poezii sforăitoare cu sfinţi şi îngeri, înalţă osanale iubirii negociate, că tot sunt experţi în osanale, şi-şi râd în barbă de la înălţimea funcţiilor lor politice şi administrative, scriitoraşi şi jurnalişti care se tot premiază între ei, că aşa este gaşca…Această potenţare a mediocrităţii româneşti s-a produs şi se produce datorită indiferenţei şi a inculturii politice şi clasice a imensei majorităţi a populaţiei. Ascunşi în suspiciune şi mentalitate roşie unii faţă de alţii, noi înşine am contribuit la instalarea în societate a acelei intransparenţe, a acelei dezinformări absolute, care constituie cauza cauzelor zilei de astăzi, am adus minciuna ca formă de existenţă, iar disimularea a devenit o necesitate.
Nu multă lume ştie despre prietenia aparte între Adrian Păunescu şi familia Ana şi Gavril Vaida din Năsăud, începută prin cooptarea micuţei şi talentatei fiice a familiei Vaida, de 11 anişori, Lelia, în cunoscutul cenaclu „Flacăra, sub energica baghetă a poetului care îl dota cu versurile sale. În anul 1985, ca urmare a incidentului de la Ploieşti, cenaclul „Flacăra” a fost interzis, iar Păunescu a intrat în dizgraţie. Micuţa Lelia a bifat 85 de spectacole în cadrul cenaclului, ca membru titular. Doamna Ana Vaida scrie în voluminoasa sa carte-document, „Trebuie să mărturisesc că oboseala familiei noastre a fost răsplătită din plin. Pentru noi avantajele emoţionale au fost mai mari, au acoperit totul, toate grijile. Astfel am petrecut zile şi nopţi de-a dreptul formidabile, am dobândit cunoştinţe literare, umane, religioase, culturale şi sociale, ne-am îmbogăţit sufleteşte.” Adrian Păunescu a fost ani de zile găzduit de familia Vaida, care, la rândul ei a fost oaspete la locuinţa poetului din Bucureşti.
Adrian Păunescu a iubit mult Năsăudul şi pe năsăudeni. „Năsăudul are o taină a lui şi un magnetism al lui, pe care nu le pot încă defini până la capăt, dar le simt cum mă cheamă mereu să mă umplu de ele…În Năsăud poţi afla şi inflexiunile doinei de la Cluj, tropotul orgolios al zongorei din Maramureş, ca şi accentul moldovenesc venit de peste munţi în graiul năsăudean, ca o dulce performanţă, precum aici, prin păduri şi izvoare, din energii abia întrezărite şi încă neauzite, Bucovina şi Năsăudul dau împreună măsura vocaţiei de grăniceri ai Românilor…Năsăudul este oraşul tuturor satelor sale.”
Poezia „Rugăciunea poporului către Stat”, Năsăud, 16 octombrie 1986, publicată în volumul „Poezii cenzurate”, 1990, este simbolică şi ne oferă o imagine tulburătoare a stării de lucruri de la noi din ţară. Este singura poezie dictată doamnei Ana Vaida, de către Adrian Păunescu. Foarte multe poezii au fost dictate Leliei, aşa scria atunci poetul creaţiile sale. Voi cita câteva versuri.
„Tu nu-nţelegi că poţi să faci ce poţi,
Că vom tăcea cu bărbăţie toţi,
Tu n-ai simţit că suntem idioţi?

Beleşte-ne într-una, ca pe boi,
Şi nu ne da nici pielea înapoi,
Dar sprijine-te permanent pe noi.

Tu, care n-ai biserici să te-nchini,
Trimite-ne să ne zvârlim în spini,
Cristosul mamei noastre de cretini!

Ia cimitire, case, ia-ne tot
Şi dă-ne-n schimb o labă peste bot,
Când vezi că ochii noştri nu mai pot.

Şi, mai ales, lansează-ntruna legi
Cu care să ne ţii şi să ne legi
Şi să ne faci mai slabi şi mai betegi.
Adrian Păunescu merge pe o gamă lirică variată, plecând de la parabola ironiei atroce, ajungând la poemul direct tapisat cu un viforos romantism. Păunescu reinterpretează miturile, poemul patriotic se transformă într-o liberă meditaţie asupra istoriei, discursul poetic devine radical, versurile incită cu o deosebită violenţă verbală. Poate că Adrian Păunescu, printr-o abilă inventivitate a verbului, vrea să smulgă clipei gramul ei de veşnicie. Şi poate că şi reuşeşte.
Cartea-document a doamnei Ana Vaida, generos sponsorizată, era o necesitate pentru năsăudeni şi de ce nu, pentru istoria literară. Deşi nu mă număr printre cititorii permanenţi ai poetului, îl apreciez în mod deosebit, considerându-l a avea un loc aparte pe cerul poeziei româneşti, acolo unde este vecin şi probabil prieten cu Tudor Arghezi, care, într-un moment de respiro, îi şopteşte câte ceva din Cuvintele sale potrivite…

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5