Lucian Georgiu – poetul minierilor

La puţină vreme după apariţia volumului de evocări şi studii literare, Fără personalităţi îi frig în istorie (Editura Dokia, Cluj-Napoca, 2008), păr. Viorel Thira ne dă o ediţie restitutivă din Lucian Georgiu, poetul minierilor. L-am auzit deseori pe părintele Thira vorbind despre poetul Lucian Georgiu, vag cunoscut de mine, şi am reţinut că este un descendent al acestei familii sau că se înrudeşte cu familia poetului. De aceea a depus atâta stăruinţă şi pasiune în rostuirea sa literară.

Fiu de preot, Lucian Georgiu s-a născut la Stoiceni, lângă Târgu-Lăpuş, în 1912, iar pe când avea doi ani, familia preotului se mută în comuna Galaţii Bistriţei din Judeţul Bistriţa-Năsăud. Aici face viitorul poet clasele primare, după care urmează gimnaziul şi liceul la Bistriţa, unde, la Liceul Alexandru Odobescu, îl are ca profesor de română pe Ştefan Lupu, o personalitate culturală a oraşului, care este şi mentorul său literar. În ultimul an de liceu, în urma unui conflict cu profesorul de matematică extrem de sever, Emil Domide, este nevoit să se transfere la Liceul Andrei Mureşanu din Dej, iar după absolvire, în urma unui eşec la admiterea în Şcoala de aviaţie, urmează cursurile Şcolii de tehnicieni minieri din Baia-Mare, moment biografic marcant în destinul său literar, pentru că de acum se va ataşa sufleteşte de această oropsită categorie de muncitori a cărei viaţă grea o va cânta în cvasi-totalitatea versurilor sale. A fost conducător tehnic minier în aproape toate exploatările miniere din ţară. În 1942, aflat temporar într-o exploatare minieră din Altân-Tepe, în Dobrogea, se căsătoreşte cu profesoara Florica Hubian. Este un adept hotărât şi convins al publicaţiilor muncitoreşti şi al ideologiei de stânga, dar boala de plămâni agravându-i-se, revine la Galaţii copilăriei sale, unde se stinge din viaţă în 1948, când avea doar 36 de ani.

Ediţia de faţă este cea de-a patra din poezia, fatalmente restrânsă a lui Lucian Georgiu. Prima ediţie a apărut în 1937, la Tipografia Zikeli din Bistriţa, şi era prefaţată de profesorul şi mentorul său Ştefan Lupu. La a doua ediţie, apărută în 1945, la Tipografia Minerva din Orşova, Lucian Georgiu i-a solicitat o prefaţă scriitorului-proletar Pavel Bellu, celebru în epocă prin romanul Apărarea are cuvântul şi care îl prezintă într-o scrisoare de recomandare. Ultimele două ediţii sunt postume: în 1956, la ESPLA, îngrijită de dr. Alexandru Colceriu, văr primar după tată al poetului şi prefaţată de H. Fabian. Toate aceste trei ediţii poartă numele Strigăt, după poezia care poate fi considerată o definitorie artă poetică a lui Lucian Georgiu, care-şi consideră poezia cântul celor urgisiţi/şi de l-aş spune tot nu ştiţi/ce-nseamnă toate câte spun,/la urmă nici nu zic că-i cânt,/e strigăt lung de deznădejde/al robilor de sub pământ.

Ediţia lui Viorel Thira este intitulată după un crâmpei de vers dintr-o poezie ce ne apare ca un testament liric al minierului: când voi cădea într-o zi obosit/cu pieptul zdrobit,/de stani,/de bolovani,/de mizerii,/de ani,/scoateţi-mă în lumină, afară, în soare,/să-mi fie sfârşitul şi moartea sărbătoare./destul m-a apăsat întunerecul treizeci de ani,/destul m-au zdrobit atâţia bolovani,/lăsaţi-mă să putrezesc în lumină,/iar clipa morţii îmi va fi/cea dintâi clipă de/odihnă. Este şi ediţia cea mai completă, care reproduce ediţiile anterioare Strigăt, prefeţele semnate de Ştefan Lupu (1937) şi Pavel Bellu (1945), poezii din periodice, postume, poezii de dragoste, prin urmare o ediţie cvasi-integrală, editorul publicând tot ce a putut găsi din lăsământul liric al poetului.

Coperta însăşi – un autoportret Lucian Georgiu, înnegrit de cărbune – este sugestivă pentru poezia lui: o poezie care înfăţişează viaţa grea a minierilor nu numai dintr-un sentiment de compasiune exterior, ci din interior, dintr-o solidaritate confraternă. Şi, din acest punct de vedere, poetul Strigătului este cu totul singular în literatura română. Desigur viaţa minierilor aspră, dură, a fost înfăţişată şi înaintea lui Lucian Georgiu. Criticii au observat o apropiere frapantă între poezia lui Lucian Georgiu şi Aron Cotruş: aceeaşi tăietură abruptă a versului, acelaşi strigăt de mânie pentru nedreptăţile vieţii şi, mai ales, acelaşi monolog liric, autocaracterizant: sunt Ştefan Pârloagă/miner de treizeci şi cinci de ani/am lucrat la Baia Mare,/Anina,/Abrud,/Roşia,/Săcărâmb, /Petroşani./viaţa mea toată a fost o viaţă de câine./o bucată de pâine/n-am mâncat/n-am îmbucat,/neblestemând/neînjurând./nu am decât o lampă stricată ce miroasă rău/o sută de domni ce mă înjură mereu./o nădejde mă ţine (în viaţa asta de câine/să ajungă vremea să despart şi EU/piatra stearpă de bogatul minereu.

Versurile lui Lucian Georgiu cuprind numeroase reminiscenţe de lectură, pe care un cititor de poezie românească le va recunoaşte uşor, chiar sub forma unor versuri ori fragmente de vers: şi ochi obosiţi/cu lungi coridoare… (Bacovia); iar toţi pe rând sfârşesc aşa/povestea lor – povestea mea… (Minulescu); miner bătut de toţi mişeii/de n-ai pe nimeni sub soare… (Coşbuc); ciocoi hain cu legile tale haine… (Coşbuc). Ca şi Coşbuc, Lucian Georgiu cultivă cu destulă virtuozitate specia literară a ritornelei: Aseară-am întâlnit-o-n crâng/Şi-am sărutat-o./De aseară însă-ntruna plâng; Cazarmă murdară/cu sferturi de pâine amară,/cu ciorba,/cu ploşniţele tale,/cu umilinţi,/cu înfrângeri,/cu marşuri şi/teme de luptă/manevre. (Camil Petrescu); Când vor începe ploile de toamnă/Şi nu va fi o frunză pe copac/Cu sufletul strein ca un hamac/Voi pribegi spre tine, scumpă doamnă. (Cincinat Pavelescu).

În dorinţa de a îmbogăţi zestrea lirică a lui Lucian Georgiu, autorul ediţiei adaugă şi câteva poezii cu paternitate incertă: una, reprodusă după rememorarea unui prieten al poetului, Imnul minerilor (Calendarul minerului, 1936, p. 99) este atribuită lui Lucian Georgiu; romanţa Înainte de război (pp. 98-99) are menţiunea auzită de la un ocnaş, aşadar este o creaţie cvasi folclorică, transcrisă ori consemnată numai de Lucian Georgiu. Este, într-adevăr, un cântec de ocnă, de dragoste înşelată, de sângeroasă răzbunare care-l aruncă în tenebrele temniţei pe făptaş, cântat foarte frumos, de vreme ce nu l-am uitat nici acum, în anii studenţiei, de câtre regretatul meu prieten, profesorul şi scriitorul bistriţean Ioan Ilieş: Iar când ne-am demobilizat/Şi ne-am întors, mi-au spus vecinii/Că ea e de ruşine-n sat/Şi că trăise cu vecinii…/O lovitură de topor/I-am dat în zarea lumânării/Cu ea-ncepui primul omor/Şi primul pas al remuşcării.

Lucian Georgiu este şi un poet al protestului liric al Dictatului de la Viena, alături de ardelenii Mihai Beniuc, Emil Giurgiuca, Iustin Ilieşiu, Ion Th. Ilea: Inscripţie pe monumentul eroilor din Galaţii Bistriţei este un epitaf liric memorabil: Oricine-ai fi, opreşte-ţi paşii/O clipă! Şi-n genunchi, tăcut,/Striveşte-o lacrimă-ntre gene,/Adu-ţi aminte c-au căzut/Aceştia toţi sub steag strein./Nu pentru ei. Ci fiecare/Ţi-a dat un colţ de cer mai liber,/Ţi-a dat o Românie Mare. Inscripţia fiind radiată de către hortyşti în 1940, poetul scrie o nouă inscripţie, în două variante , în care clocoteşte puternicul legământ de a fi stăpâni în hotarele noastre, ascultând glasul străbunilor: Dar nimeni de-azi încolo nu ne-a opri avântul/Nici Dumnezeu din ceruri!/De e cu noi alături, îl vrem/De un Zamolxe Sfântul/Ne va conduce-n iureş,/Iliri ne-au fost strămoşii, nepoţi de mamă dacă/Pe Someşuri, pe Crişuri, pe Tisa şi pe Mureş/Vom scrie-oricând cu sânge Istorie valahă. Un legământ în care răzbate ecoul monologului aprig din Decebal către popor, de G. Coşbuc.

Intimele lui Lucian Georgiu sunt versuri de album, versuri de dragoste, cu transcrierea sensibilă a stărilor sufleteşti, între care dominante sunt tristeţea şi nostalgia. De aceea, cele mai multe poezii din album sunt elegii sau pasteluri care se colorează elegiac.