1 Decembrie şi năzuinţa de veacuri a poporului român – UNITATEA

1 Decembrie 1918 şi Alba Iulia. O dată, un oraş şi multe semnificaţii. Aici, în această Cetate Transilvană, la această dată, aşa cum orice român ştie, s-a înfăptuit Marea Unitate a tuturor românilor. Prin voinţa unanimă a provinciilor româneşti. Aceasta a fost prima mare unire, dar dorinţa de unitate a românilor a fost oglindită în mult mai multe alte perioade istorice. Din cele mai vechi timpuri vieţuitorii de pe aceste meleaguri carpatine au tânjit după unitate şi libertate. Iar dacă apelăm la cele mai vechi cunoştinţe, aflăm cu satisfacţie că încă de când nu prea existau sate pe teritoriul european, un vajnic conducător a reuşit să unească mai multe triburi intracarpatice, formând primul stat. Acesta a fost, după cum spun vechile cazanii, Burebista, unul dintre geto-dacii acelor timpuri. Popoare de diferite limbi s-au format mult mai târziu, adeseori ele alcătuind triburi autohtone. Dacă privim teritoriul unit de către Burebista, ne vom minuna cât de întins era acel teritoriu. A venit apoi un alt conducător viteaz al vechilor daci, Decebal. Şi el a vrut unitatea celor din teritoriu. Şi a reuşit, chiar dacă ocuparea vremelnică a românilor a schimbat configuraţia etnică a poporului dac. Toţi domnitorii autohtoni au luptat pentru libertate şi unitate, cel mai însemnat dintre aceştia fiind marele Mihai Viteazul, acela care la 1600 reuşeşte, pentru o scurtă perioadă, dar reuşeşte să unească cele trei provincii româneşti. Nici când forţelor străine nu le-au plăcut să ştie un popor unit şi puternic. Din cele mai vechi timpuri sloganul „divide şi stăpâneşte” a funcţionat. De aceea nu a rezistat unirea sub Mihai Viteazul, de aceea nu va rezista unirea sub Al. Ioan Cuza de la 1859, pentru care au luptat atâţia „paşoptişti” încă de la 1848.

Şi, iată că, tot de aceea, tot din cauza dorinţelor străinătăţii de a ne şti un stat mai mic, mai puţin însemnat, nici Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 nu a rezistat în totalitatea ei. Şi spun aceasta pentru că atunci, la 1 decembrie 1918, poporul român a înfăptuit România Mare. O Românie în care era cuprinsă şi Bucovina de Nord, dar şi Basarabia. Cernăuţiul era (şi este) al nostru, Chişinăul era (şi este) al nostru. Şi mai rămâne şi o parte din Cadrilater şi una până la Tisa. Căci acestea erau graniţele est-vestice ale României – Nistru – Tisa. Au fost, totuşi, şi domnitori străini care au „ţinut” la noi, românii şi la unitatea noastră. Ei fac parte din neamul germanic de Hohenzolern. Şi, trebuie să le aducem şi lor stima noastră pentru afecţiunea lor faţă de poporul nostru.

Pop Gheorghe Scuturici