Romanul unei etnii sau arta supravieţuirii

Varujan Vosganian s-a încumetat să scrie o carte lizibilă. Relev de la bun început curajul său pentru că mulţi, prea mulţi au făcut din scriitura incifrată un aşa-zis argument al originalităţii, rătăcind pe drumuri înfundate, forţând porţi definitiv închise de corifei ai prozei. Ghici ce-a vrut să spună x sau y în romanul său? Doar criticii ambiţioşi se încăpăţânează să descifreze mult prea ascunsele înţelesuri ale unor cărţi calofile, dar lipsite de viaţă. Arta prozei, ca şi orice artă, trebuie să provoace emoţii. Construcţiile cerebrale şi frigide, care ignoră cititorul, pot interesa cel mult experţii în etichetări.

Pendulând între documentar şi ficţiune, Varujan Vosganian nu uită nicio clipă că naraţiunea, povestirea este scheletul care susţine până la urmă volumul. „Cartea şoaptelor” este, aşa după cum a definit-o autorul, un roman, o construcţie epică în deplină concordanţă cu „genul proteic” definit de R.M. Alberes. Teoreticianul romanului modern acordă genului şansele de afirmare, având în vedere tocmai extraordinarele sale posibilităţi de expresie. Varujan Vosganian îmbină inteligent vâna sa de poet cu cea a unui temeinic cunoscător al lumii, căreia îi aparţine, pentru a da conţinut şi formă uneia din cele mai zguduitoare drame ale istoriei.

Genocidul declanşat de turci împotriva armenilor rămâne, până azi, una din enigmele istoriei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Repetatele măceluri au spulberat sute de mii de vieţi, au decimat familii, i-au făcut pe armeni să pribegească spre cele patru zări ale lumii, având statutul de apatrizi, adică de oameni fără patrie.

Despre drame, despre durerea din suflet se vorbeşte în şoaptă. Autorul a deschis ochii într-o lume a şoaptelor pe care povestitorul, naratorul acestei cărţi le percepe cu o acută sensibilitate. Învinşii sunt de fapt învingători, acesta este laitmotivul „Cărţii şoaptelor”. Şi sunt învingători pentru că stăpânesc arta supravieţuirii.

Varujan Vosganian stăpâneşte în schimb arta naratorului. Povestirea sa se dezvoltă concentric, de la duritatea relatării documentare a evenimentelor istorice spre vârtejurile lor care determină destine, aduc moartea sau eliberarea şi, în final, împăcarea cu propria condiţie, liniştea. Ca şi cititor ai imaginea unui bolovan colţuros aruncat în oglinda liniştită a unui lac. Valurile învolburate stârnite în jurul bolovanului se domolesc în cercuri ce lovesc cu un clipocit stins malurile şi apoi se aşterne, din nou, liniştea.

În altă ordine de idei, „Cartea şoaptelor” ilustrează statutul de „trestie cugetătoare” a fiinţei umane, aşa cum puţine cărţi au puterea s-o facă. Înţelepciunea bunicului Garabet, transmisă naratorului, dezvăluie o artă a cugetării spiritualizate prin capacitatea de a se sustrage impactului cu realitatea.

„Cartea şoaptelor” reprezintă, cred, un punct de reper în creaţia lui Varujan Vosganian. În acest roman, autorul conjugă armonios verbele a şti, a simţi, a spune spre beneficiul cititorului.

Marilena Tutilă

P.S. Cu câteva minute înainte de lansarea acestui roman la librăria „Casa Cărţii N. Steinhardt”, posturile de radio relatau tragedia de la Smolensk. Aripa neagră a morţii venind din dramatica istoria a altui popor, a uimit şi îndurerat prin ciudata ,repetare.