Un fulg de nea în palma fierbinte

Era deja seară şi Sorin se afla, împreună cu Iulia, undeva în centrul satului, aproape de căminul cultural, sub un fel de felinar cocoţat într-un stâlp înalt. Ningea cu fulgi mari, care aproape că acopereau lumina felinarelor, învelind satul într-o noapte albă. O noapte care aduce somnul şi te ţine în acelaşi timp treaz. Sărbătorile de iarnă erau aproape trecute, oboseala lor se făcea resimţită, dar mai aveau puterea să-i ţină pe unii treji, dornici de pălăvrăgeli „la gura sobei”, cum se zice, şi de un pahar de vin găsit în ultimele rezerve ale momentului. Sorin adună de pe gardul de zid ce înconjura clădirea un pumn de zăpadă, intenţionând s-o arunce spre Iulia, dar ezită, ezită din joc, dintr-o indecizie pe care ar fi vrut ca fata „să o citească”. În sfârşit, aruncă bulgărele spre Iulia, ratând ţinta, în vreme ce ea îl privi curioasă. Ar fi vrut să-i vorbească şi-n glumă, şi-n serios, aşa, deodată, s-o determine să-l privească întrebătoare, întrebătoare... pe bune, neştiind la ce să se aştepte din partea lui, ca, în momentul de cumpănă, să vină cu un gest întremător, învingând primele incertitudini, O atitudine ambiguă, însă, nu l-ar mulţumi acum, deşi era un... joc, pe care îl stăpânea foarte bine şi era sigur pe evoluţia lui. Dar nu se putea hotărî, el, care era gata oricând să spună o snoavă veselă. Nu ştia cum să înceapă conversaţia primei întâlniri dintre ei doi, într-o seară promiţătoare, care se putea transforma pentru el în cel mai umilitor eşec. Nu se fâstâcea, desigur, nu ştia ce înseamnă un moment de fâstâceală, dar iată că raţiunea îi juca, acum, feste.
- Te troienesc... nămeţii, dacă nu ne grăbim! spuse Sorin fetei şi încercă să-i scuture de pe reverul paltonului zăpada ce i se aşezase pufoasă.
- Unde să ne grăbim? întrebă Iulia voit serioasă şi nedumerită.
Sorin, minunându-se în gând că Iulia nu reacţionase la banalitatea spusă de el, ci veni cu o altă întrebare, neprevăzută, continuă să-i scuture fetei de pe guler fulgii de zăpadă abia căzuţi. Îi scutură cu mâna înmănuşată şi, în momentul acela, se gândi că ar vrea să-i scuture fulgii din părul ieşit de sub căciuliţă, să-i scuture cu palma goală. Se gândi să-şi scoată mănuşa, apoi se răzgândi, şi Iulia îl prinse chiar atunci de mână cu mâne ei înmănuşată. Coborau o pantă şi fata trebuia să se sprijine de el, să nu alunece. Dar, coborând pe drumul alunecos, începură să alunece pur şi simplu, fără să vrea, fără să se oprească, adunând în faţa încălţărilor zăpada, care, pufoasă, nu se tasa. Se ţineau cu câte o mână de uluci sau de vreun stâlp, pentru echilibru şi încetinirea alunecării. Lunecau alături, fără să mai vorbească, dar râzând, ca două fiinţe care au încredere una în alta, dar, desigur, nu ca două vieţi. Încă nu aveau nevoie să ştie totul unul despre celălalt, era suficientă această alunecare neaşteptată şi necăutată, alături... Iar când ajunseră în faţa casei Vicăi, unde poposise Iulia la începutul sărbătorilor, nu mai găsiră ce să-şi spună. O vreme tăcură, privind fulgii cum cad în planări domoale, aşezat, uneori ezitanţi, parcă neştiind ce să aleagă, acoperişul unei case, pridvorul, crengile de dud deja încărcate, sau solul...
- Nu mi-e somn, spuse Sorin. Nu mi-e somn deloc.
- Nici mie nu mi-e somn, recunoscu Iulia cu o voce neutră.
- Ninge prea frumos ca să stăm la gura sobei şi să depănăm amintiri.
E o constatare şi o insinuare în acelaşi timp? se întrebă Sorin în gând. Observă oare Iulia jocul lui de cuvinte?
- Ninge şi nu ne e somn, şi nici nu ştim despre ce să vorbim, aşa că, noapte bună! spuse Iulia cu o voce veselă şi autoritară.
- Noapte bună, Iulia! spuse Sorin într-o reacţie automată.
Dar, înainte ca Iulia să facă primul pas spre poarta Vicăi, Sorin continuă pe un ton evocator:
- Când eram studenţi, încropeam un grup aproape la voia întâmplării, şi traversam oraşul – oraşul studenţiei!... – cântând.
- Trebuie să fii student ca să mergi cântând prin ninsoare? întrebă Iulia fulgerată de vagi nelinişti.
- Bineînţeles că nu!... ripostă Sorin. Trebuie doar să ai... glas.
- Cântă şi acum ceva! Te ascult.
- Chiar de asta nu cânt, pentru că mă asculţi.
- Dar...
- Ar fi ridicol. Vocea mea, deodată, în faţa casei Vicăi, pe stradă...
- Hai, cântă! Ar fi interesant.
Ar fi vrut să zică: hai, cântă pentru mine, dar ar fi fost o exagerare, aşa că nu mai continuă.
- Nu vreau să par teribilist, spuse Sorin, fără să ştie dacă vorbeşte în glumă sau în serios.
- Dar voi, studenţii, atunci când treceaţi cântând prin oraş, nu eraţi teribilişti?
- Teribilismul vârstei.
- Vă auzea lumea. Vă accepta sau vă înjura.
- Erau nişte anonimi, ascultătorii ăia din noapte. Nu contau.
- Şi acum cine contează?... întrebă Iulia, lăsându-se oarecum în voia... vorbei.
Întinse palma şi lăsă câţiva fulgi să-i poposească pe mănuşă.
- Fulgii, fulgii de zăpadă contează, zise ea după câteva clipe de tăcere. Vezi, continuă ea schimbând tonul vocii, făcându-l mai confidenţial, am găsit un subiect de discuţie..
- Un subiect cu care să ne împotrivim nopţii?!... făcu Sorin.
- Să ne integrăm în această noapte albă... Dar... Nu vrei să cânţi?
Iulia încercă să fredoneze un cântec despre iarnă. Cu vocea înceată apoi mai tare. N-o auzea nimeni. Ninsoarea acoperea aproape toate zgomotele satului. Nu treceau sănii, nici o maşină nu îndrăznea să înfrunte poleiul. Dar nu-i reuşea. Se opri din cântat, nemulţumită.
- Mă inhibi, mă faci să mă fâstâcesc, spuse Iulia încercând să dea un ton glumeţ dialogului.
- Te inhibă tăcerea. Tăcerea asta albă.
- O tăcere provincială?
- O tăcere albă şi minunată.
- De câţi ani trăieşti în tărâmul ăsta? Ai devenit poetic. Ca un ţăran care cântă din frunză la coasă. Vorbeşti în metafore.
- Avem şi noi sensibilitatea noastră.
- Se poate o asemenea stare poetică la un inginer care zgârie plămânii munţilor?
- Poezia e una, ingineria e alta, dar, uneori, fac casă bună. Nu-s o fire de poet, chiar dacă uneori tandreţea vrea să-şi facă de lucru cu mine.
În lumina becului din stâlpul de lângă ei – se îndepărtaseră de imitaţia de felinare din centru -, fulgii dansau acum ca nişte fluturi adevăraţi.
- Fiecare dintre noi, orice fire ar avea, spuse Sorin, simte uneori nevoia de alb, de linişte. Nu doar de a fi lăsat în pace de nişte indivizi zgomotoşi, nu... E foarte bine să poţi întâlni din când în când această tăcere pură, nevinovată poate, acolo unde îţi duci viaţa şi unde, când ţi se întâmplă aşa ceva, decorul învins de monotonie se schimbă brusc, îl descoperi deodată altfel, înnoind sub mângâierea anotimpului. La o plimbare, la o bere cu cine ştie cine, la o inspecţie la punctele de lucru din munte... Noi, ceata aceia de studenţi care traversa oraşul cântând, nu ne băteam capul cu tăcerea nocturnă a oraşului, poate ne luam la întrecere cu zgomotele oraşului, cu zgomotele gestate noaptea în burta imensă a oraşului, ca dimineaţa să irumpă şi să urâţească totul.
- Mulţi nu-şi dau seama că au nevoie de această înnoire, deşi, poate, în mod inconştient, o jinduiesc cu toţii. Uneori o trăiesc sub forme banale. O trăiesc fără să ştie totuşi să iasă din banalitate.
- Nu iubesc destul de tare Peisajul în care îşi duc viaţa, ca să-l dorească şi schimbat. Poate idealizat. Nu sunt în stare să-l privească şi cu alţi ochi, astfel ca, în esenţă, privirea lor, tainică, să nu se mai sature de el...
Iulia îşi scoase mănuşa de la mâna dreaptă, desfăcu larg palma şi lăsă un fulg mare, coborât lent din cerul plin de zăpadă, să i se culce în podul palmei şi apoi să se topească încet pe pielea fierbinte, trezind în locul popasului o lacrimă plină de reflexele luminii scăzute.
- Iarna sufere în mâinile noastre fierbinţi, spuse Iulia.
- Nu! Dimpotrivă. Se bucură! Se bucură cu lacrimi de cristal. Iar noi simţim asta cu mâinile goale, cu sufletul prelins în ele.
- Oare ştim destule despre viaţă ca să percepem exact această bucurie a vieţii, concentrată în licărul unui fulg topit? A vieţii care ne-a ales ambasadorii ei copleşiţi de îndoieli....
- Ca să simţi zăpada ca pe o bucurie, nu e nevoie să ai o bogată experienţă de viaţă, nici să fi suferit nu ştiu cât de mult.
- Poate totuşi puţin... Aşa, cât de cât!...
- Poate chiar deloc. Fie că ai suferit vreo decepţie, fie nu, bucuria aceasta neaşteptată se întâlneşte cu liniştea ta adâncă, pe care n-o recunoşti întotdeauna, ca să-ţi da un puternic sentiment de plenitudine.
- Se vede c-am învăţat bine la română. Le zici ca la carte.
Iulia îl privi intrigată. Îşi schimbase brusc starea, atitudinea.
- O, nu, nu, nu sunt neserios, spuse Sorin repede. Glumeam şi eu. Mă jucam cu vorbele. Îmi place teribil de mult să mă joc cu vorbele. O fac şi la slujbă. Scuză-mă!
Iulia îşi schimbă atitudinea. Schiţă un zâmbet. Sorin o privi atent. Deveniră tăcuţi. Fiecare cu tăcerea lui. Învingând ninsoarea, pe lângă ei trecu o maşină. Zgomotul motorului era învins repede de greutatea fulgilor. Maşina încetini, rulă în marşarier. Cineva, aflat la volan, coborî geamul şi-i salută. Era Liviu, unul dintre colegii lui Sorin. Era venit în sat, de fapt la exploatarea minieră, de vreo doi ani, avea multe prietene, fete din împrejurimi, pe care le plimba mereu cu maşina şi le dădea repede de înţeles că nu puteau conta pe el, că el nu putea deveni prinţul viselor lor.
- Prea târziu pentru o plimbare în doi pe uliţă! le strigă Liviu.
- Prea târziu pentru o discuţie cu tine! îi strigă Sorin.
Maşina trecu mai departe.
- ...Un om singur, ascuns într-o maşină care va derapa într-un şanţ. O să mă caute îndată să-l ajut să iasă la liman, spuse Sorin în continuare, mai mult pentru el.
Dar ce rost are să spun eu asemenea lucruri? se întrebă în gând. Era intrigat. Intrigat pur şi simplu, fără un motiv precis. Lucrurile mergeau destul de bine, de ce să fie intrigat?
După trecerea maşinii, nu mai ştiură ce să-şi vorbească. Revenirea la subiectul discuţiei întrerupte li se părea inutilă.
- Şi totuşi nu mi-e somn, spuse Sorin. Nu mi-e somn deloc.
- Nici mie nu mi-e somn, recunoscu Iulia.
- Şi ninge în continuare frumos...
Dar despre ce să mai vorbească, aşa, de dragul ninsorii? se întrebă Sorin în gând. Şi, dacă nu vorbesc, ce să mai facă astfel încât să nu strice miracolul acestei plimbări? Ce gest ar mai putea face fără pericolul de a rupe vraja?
- Ninge şi nu ne e somn şi n-avem nici poftă să mai depănam amintiri, aşa că, pe bune, noapte bună?
- Noapte bună, Iulia!...

(Fragment)