Cărțile doamnei Elena M. Cîmpan

De curând au pătruns în librării două volume ale doamnei profesor Elena M. Cîmpan, editate la Napoca Star. Cel intitulat „Nu e vina mea că (ei) scriu” este o culegere de cronici și critică literară pe care autoarea, de altfel o persoană responsabilă, s-a simțit probabil datoare în calitate de Președinte al filialei bistrițene a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, să le publice în revistele literare la timpul potrivit. Întâlnim cronici și comentarii la cărțile unor cunoscuți scriitori și poeți care au legături literare cu Bistrița precum Gabriel Gafița, David Dorian, Mircea Gelu Buta, Vasile Pușcaș, Eugen Barz, George Rădulescu, Veronica Știr, Birgit van der Leeden, Menuț Maximinian, Dumitru Alexandru Bar, Daniela Gîfu, Corenel Cotuțiu, Andreea Gal, Emil Bălăi, George Căbaș, Victor Știr, Daniela Trandafir, Radu Salvan, David Boia, Icu Crăciun, Dorel Cosma, Adriana Butoi, Ion Dulugeac, Valeriu Covrig Cudrec, Damaschin Pop-Buia ș.a. Persoanl cred că publicistica adevărată este un gen aparte și de o noblețe care separă în mod natural de gazetărie. Aici aș dori să-l citez pe Ion Luca Caragiale care s-a autodefinit ca publicist. Iată ce spune înt-un pasaj nelipsit de o minimă doză de patetism: „Om din popor, fără nume de naștere, fără avere, fără sprijin, mie nu-mi e permis un moment să uit – oricât de puțin ar însemna persoana mea ca publicist – că n-am avut pe lume alt protector decât libertatea tiparului”. La aceasta mai adaugă că profesiunea este acordată de ursitoare, iar lectura și critica nu părăsesc deloc așa cum s-ar părea domeniul esteticului. Interesul autoarei pentru biografie, documente și mărturii, obiceiuri, poate și cancanuri este fără unul estetic, adică e determinat de apetența gustului său, care valorifică estetic tot ce vădește un stil sau cel puțin îl relefiază.

De altfel scriitoarea crează pentru a comunica, dar o face dintr-o somație interioară profundă, în primul rând pentru sine, ca un executoriu intim, așa cum reiese în special din celălalt volum intitulat „Poeme de duminică” în care evocă după-amiezile însorite de sfârșit de septembrie sau început de octombrie, când trecând pe străzile tăcute ale Bistriței cu case vechi și pomi cu frunza veștejită, aude printr-o fereastră deschisă, acordurile unor melodii din tinerețe. Sentimentul care o cuprinde atunci e o dulce sfășiere, o voluptoasă tristețe și un tainic regret. Trece încept mai departe, acordurile melodioase scad, amuțesc: cine oare cânta? Se desparte, grăbește pasul, s-a dus. Sentimentul nu este nimic altceva decât melancolia, cu totul altceva decât nostalgia, cu care se aseamănă până la confuzie. E un elan al sufletului înapoi, un dor de întoarcere. Către o veche iubire, un tărâm părăsit, o vârstă de aur. În același timp este și o treaptă a lucidității. O eliberare a spiritului și de aceea este de multe ori nuanțată de ironie. E un mod interior de cunoaștere și o cale a desăvârșirii ființei noastre spirituale. Adevărul este că poezia cere disciplina și rigoarea prin care, ca-n orice exerciții spirituale se face posibilă starea de excepție din care degurg siguranța și autoritatea exprimării, iar această siguranță a stării de excepție tranformă obiectul poeziei în evidența irevocabilă oricât de obscur ar fi.

Desigur, laudele, orale sau scrise, aduse cuiva, cu cât sunt mai dezinteresate și mai drepte îl stânjenesc uneori pe cel lăudat. Dar a cunoaște măsura exactă a meritului unei persoane și a o mărturisi fără nicio indiscreție nu e în afara curteniei și nici a modestiei. A merge fără ezitare la supliciu sau la luptă pentru o convingere sau o ființă scumpă e admirabil; dar a o face după ezitare e mult mai mult: însemană a elibera totul deziderat și lucid.

                                 Mircea Gelu Buta