Pr. Radu Liviu Roșu: ”Nu – NICIODATĂ” – sau închiderea minții în fața lui Dumnezeu

”Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har!” – Iacov 4,6

Dragi cititori, relatam într-unul dintre articolele anterioare faptul că cel care vrea să-și schimbe viața, este pregătit să o privească aşa cum este ea, nu aşa cum ar vrea el /ea să fie, iar pentru acest lucru este necesar un dram de bunăvoință. Opusul bunăvoinţei este “negarea” şi ea implică orice încercare de a întoarce şi de a  răsuci realitatea vieţii sale pentru a face momentul prezent cât mai confortabil.

Motivul pentru care negarea este dăunătoare cea mai mare parte din timp este pentru că ne încurajează să jucăm rolul lui Dumnezeu în viaţa noastră. Aşa cum vom vedea, acesta este chiar miezul înţelegerii dependențăi şi a comportamentelor dependente.

Este important să fim conştienţi că, dacă ne creăm propria realitate, suntem în pericolul de a  pierde cele mai bune lucruri care ni se întâmplă, pentru că, inevitabil, realitatea lui Dumnezeu este cu mult deasupra celei proprii.

Pe de altă parte, nu putem să ne apropiem de Dumnezeu fără să fim schimbaţi. În cazul  femeii care a fost vindecată atunci când l-a atins pe Iisus pe ascuns, în mulţime, întâlnirea cu Dumnezeu i-a schimbat viaţa. La fel e şi cu noi. Fiecare întâlnire cu Dumnezeu, indiferent de cât este de întâmplătoare sau aparent lipsită de semnificaţie, implică atât judecata, cât şi transformarea.

Atunci când Sfânta Liturghie e gata de început, după ce preotul a spus rugăciunile pregătitoare, s-a îmbrăcat în veştmintele preoțești, a tăiat şi a pregătit pâinea, a turnat şi amestecat vinul, el spune rugăciunea cuminecăturii. În acest moment, diaconul, dacă există unul, spune: ”Vremea este a sluji Domnului!” Deşi aceasta are mai degrabă semnificaţia de “e timpul acţiunii pentru Domnul”, el conţine şi un alt înţeles, mai profund: “E timpul ca Domnul să acţioneze”.

       Ca şi cuvintele din Pasul Şase, aceasta e atât o afirmaţie, cât şi o rugăciune; e afirmarea unui fapt şi un act de credinţă. Dumnezeu acţionează; Dumnezeu ia parte. Nu pentru că El poate fi controlat prin porunca unui biet om; El participă în viaţa fiecărui individ care îl caută pe creatorul său din iubirea Lui nesecată pentru oameni.

Acesta este momentul în care individul ajunge să conştientizeze că deşi el face Paşii, munca Paşilor e, de fapt, munca lui Dumnezeu. Acest sentiment de a fi în directă cooperare cu Dumnezeu este foarte profund şi îl ajută pe individ să ajungă la concluzia că Dumnezeu e interesat de cele mai nesemnificative detalii din viaţa unei persoane. Totuşi, acţiunea lui Dumnezeu poate fi, şi deseori este, limitată de către individul în cauză, căruia Dumnezeu i-a dat puterea de veto sub forma libertăţii.

       Cei mai mulţi oameni cresc gândindu-se că poate  există un Dumnezeu, dar că influenţa Lui e fie foarte, foarte mică, fi e ţinută în rezervă până când apare ceva cu adevărat important. Oamenii pot să sufere pentru decizii mari şi îi cer lui Dumnezeu să îi ghideze în alegerea unui soţ, a unui nou serviciu sau a unei noi case.

E straniu şi că  presupunem şi pare că există anumite domenii în care intervenţia lui Dumnezeu nu ar fi benefică. Încercăm deseori să Îl facem pe Dumnezeu să fie interesat de o listă de oameni bolnavi şi de problemele politice ale lumii, dar încercăm – la fel de grijulii – să Îl ţinem departe de probleme ce au de-a face cu sexul sau cu situaţia bancară.

       Cele mai multe rugăciuni care încep cu ”Dragă Doamne, te rog…” nu primesc răspuns – cel puţin, nu în modul cel mai direct. Dacă ar primi răspuns, ar exista o singură religie şi toată lumea ar face parte din aceasta. Asta ar fi o lume haotică în care egoul uman, cu dorinţele lui nesfârşite, ar fi rege. Tindem să rezervăm rugăciunea pentru deciziile mari, iar mai apoi să privim consecinţele de parcă rezultatul rugăciunii nu contează deloc.

       Ideea că rugăciunea e natura relaţiei care guvernează totul în viaţa unei persoane până la cel mai mic detaliu este o idee nouă şi acest lucru trebuie asimilat în acest Pas. Dumnezeu e implicat până la ultimul detaliu; fiecare nuanţă, fiecare gând, fiecare sentiment poate fi folosit pentru manifestarea relaţiei cu Dumnezeu.

Mulţi, însă, vor întreba imediat: ”Cum putem noi accepta tot ce implică Pasul 6? Păi..., asta-i perfecţiune!” Sună ca o întrebare grea, dar practic, nu este aşa. Doar Pasul 1, prin care dependentul admite sută la sută că este neputincios asupra alcoolului – drogului, etc., poate fi făcut absolut perfect. Cei unsprezece rămaşi formulează idealuri perfecte. Sunt scopuri spre care dependentul tinde şi, totodată, măsura cu care își estimează progresul. Privit în această lumină, Pasul 6 este dificil, încă, dar deloc imposibil. Singurul lucru urgent care îi rămâne dependentului, este să înceapă şi să continue să încerce.

Dacă vrea să obţină un avantaj real din acest Pas, asupra altor probleme, pe lîngă alcool – drog, etc.,, va avea nevoie de o experienţă complet nouă de deschidere spirituală. Va fi nevoie să-și ridice ochii spre perfecţiune şi să fie pregătit de a porni în acea direcţie. Rareori va conta ritmul efortului lui. Important este să ştie cînd este pregătit.

Revenind la defectele pe care dependentul nu este încă dispus să le abandoneze, va fi nevoie să şteargă liniile adânci de demarcaţie pe care și le-a trasat. Poate se va vedea silit, în unele cazuri, să spună: ”Nu pot renunţa la asta încă...”, dar nu trebuie să își mai spună: ”La asta nu voi renunţa niciodată!”

Să analizeze ceea ce apare ca o poartă deschisă riscului. I se sugerează că ar fi bine să aibă toată bunăvoinţa de a ţinti către perfecţiune. Remarcăm că un dram de amânare poate fi totuşi iertat. Cuvântul amânare poate lua sensul de amânare-pe-termen-lung, în mintea expertă în speculaţii a dependentului. El ar putea spune: ”Ah, e foarte uşor! Sigur, o să pornesc spre perfecţiune, dar nu mă grăbesc încă. Poate o să reuşesc să amân, fără termen, rezolvarea unora dintre probleme.”

Acest punct de vedere nu va fi suficient, mai mult ca sigur. O astfel de speculaţie mintală, oricât ar fi ea de plăcută, va trebui să ia drumul celorlalte de tipul ei. Cât mai curând cu putinţă va trebui cel puţin să ia de guler cele mai rele defecte de caracter şi să acţioneze în direcţia eliberării de ele.

În clipa în care spune: ”Nu, niciodată!” mintea dependentului se închide în faţa îndurării lui Dumnezeu. Amânarea este periculoasă, iar răzvrătirea poate fi fatală. Este exact momentul în care abandonăm obiectivele limitate şi ne îndreptăm către voia lui Dumnezeu pentru noi.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!