Părintele Vasile Beni: Dreptul Simeon ne învață ceva esențial - Dumnezeu vine la vremea potrivită

Să-L rugăm pe bunul Dumnezeu ca atunci când va veni clipa plecării noastre din această lume, să putem spune și noi cu dreptul Simeon:

  „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău Israel!”

                  Dragii și bunii noștri credincioși!

      În ziua doi februarie nu prăznuim doar un moment din viața Pruncului Iisus, ci o întâlnire care a schimbat istoria omenirii. O întâlnire tăcută, smerită, aproape neobservată de lume — dar care a cutremurat cerul.  În templul din Ierusalim, un bătrân cu mâinile tremurânde primește în brațe un Copil. Dar nu orice Copil. Îl primește pe Dumnezeu. Sfântul și dreptul Simeon a așteptat o viață întreagă această clipă. Zeci de ani de rugăciune. Ani de tăcere. Ani în care poate a fost întrebat în gând: „Mai vine? Mai împlinește Dumnezeu făgăduința?” Și totuși, n-a plecat. N-a renunțat. N-a lăsat inima să îmbătrânească înaintea trupului.

      Bătrânul care ține în brațe Veșnicia. Ce imagine copleșitoare: un bătrân care ține în brațe un Prunc, iar Pruncul ține lumea întreagă. Simeon Îl ține pe Hristos dar, de fapt, Hristos îl ține pe el. Îl ține în viață până la împlinirea făgăduinței. Îl ține în credință. Îl ține în nădejde.                                                                                  

    Maica Domnului – inima care învață durerea. Ea Îl aduce pe Prunc la templu, Îl oferă lui Dumnezeu, așa cum fiecare mamă își oferă copilul în brațele vieții fără să știe toate durerile care vor veni. Și acolo, în templu, primește o profeție care îi străpunge sufletul: „Prin sufletul tău va trece sabie”. Ce mamă ar vrea să audă așa ceva? Și totuși, Maica Domnului nu fuge. Nu se revoltă. Nu întreabă „De ce eu?” Ea păstrează totul în inimă. Tace. Rabdă. Crede.   Întâmpinarea Domnului este și sărbătoarea mamelor care plâng în tăcere pentru copiii lor. A mamelor care poartă în suflet „săbii” nevăzute: griji, boli, depărtări, neînțelegeri.
Maica Domnului le înțelege pe toate. Pentru că le-a trăit pe toate.

     Întâlnirea are loc în Templu. Iar un templu adevărat este și inima omului. Hristos vine și astăzi să fie întâmpinat. Dar întrebarea este: Îl mai așteptăm ca Simeon?
    Poate Hristos vine la noi printr-o încercare care ne smerește.
Poate vine printr-un om care ne cere ajutorul. Poate vine printr-o suferință care ne apropie de rugăciune. Dar dacă inima e închisă, întâlnirea nu se mai produce.

   Pruncul Hristos adus la templu este numit de Simeon: „Lumină spre descoperirea neamurilor”. Lumea noastră e plină de lumini artificiale: ecrane, reclame, distracții, promisiuni. Hristos nu luminează ochii, ci inima. Nu schimbă decorul vieții, ci sensul ei. Nu ne scapă de toate necazurile, dar ne dă putere să le purtăm fără să ne pierdem pacea. La sfârșitul vieții, Simeon nu ia nimic cu el — nici faimă, nici avere, nici putere. Ia doar o întâlnire. O clipă în care L-a ținut pe Dumnezeu în brațe. Și asta i-a fost de ajuns pentru veșnicie.

        Și viața noastră va trece. Anii se vor duce. Puterile vor slăbi.
Dar fericit va fi omul care, la sfârșit, va putea spune: „Doamne, Te-am întâlnit. Poate nu desăvârșit, poate cu lacrimi, poate cu căderi… dar Te-am căutat. Și Tu ai venit”

     Dreptul Simeon ne învață ceva esențial: Dumnezeu vine la vremea potrivită.....Și cât de greu este pentru noi să așteptăm…...Așteptăm un răspuns la rugăciune. Așteptăm o vindecare. Așteptăm o minune în familie. Așteptăm să se schimbe ceva în viața noastră, de aceea să nu uităm ca sus să avem inimile. Amin!

Pr. Vasile Beni