AMINTIRI DESPRE TEO VRĂŞMAŞ

Am constatat cu amărăciune în suflet că există o oarecare reţinere de a vorbi sau a scrie despre oamenii de valoare, atâta vreme cât se află în viaţă. Abia după moartea lor li se recunosc meritele, se fac aprecierile cuvenite. Acest adevăr este valabil şi în cazul lui Teo Vrăşmaş, profesor de vocaţie, poet cu o simţire sensibilă, un minunat animator cultural al Văii Bârgăului, dar nu numai, un cercetător pasionat şi ambiţios în domeniul geografiei şi istoriei locale.
Ne-am cunoscut la Şcoala Generală din Parva, acolo unde eu mă aflam profesor şi director de şcoală. Venise într-o vreme când pe catedra de geografie nu se afla nimeni şi anul şcolar trebuia să înceapă. Ştiam că a fost repartizat un cadru didactic, dar nu aveam prea multe relaţii despre el. Era un bărbat bine făcut, aşa cum sunt mai toţi bârgăuanii, cu vorba blândă şi răbdătoare, bine dispus şi gata să-şi înceapă activitatea. Încă din primele zile s-a interesat de materialul didactic existent în şcoală şi a pornit cu promisiunea că va contribui la îmbogăţirea acestuia. Şi a făcut-o cu drag şi cu profesionalism, datorită scrisului său nemaipomenit de frumos pe care îl avea. Pe vremea aceea ne confecţionam noi planşele şi materialele necesare pentru lecţii şi ne-am bucurat că în mijlocul nostru se află un talent de invidiat. Cei mai mulţi dintre colegi apelau la omul care avea o adevărată tipografie în mâinile sale.
L-am văzut apoi la clasă, în mijlocul elevilor, unde s-a dovedit un pedaogog strălucit, un adevărat încălzitor de suflete, un dascăl competent de la care, copiii au avut multe de învăţat. Experienţa la catedră îşi spunea pe deplin cuvântul. S-a integrat foarte repede în colectivul didactic, era sociabil, chiar dacă unii îl vedeau ca un,, peregrin’’în lumea şcolii.
Destinul lui Teo Vrăşmaş n-a fost însă atât de îngăduitor. Divorţase de prima lui soţie. Acolo la Parva şi-a reînnodat firul vieţii cu una dintre colegele noastre, originară din Sângeorz- Băi. Devenise un om mai plin de viaţă, lăsând la o parte singurătatea din sufletul său . A început să se intereseze de viaţa satului, de tradiţiile şi obiceiurile acestuia. , exprimându-şi dorinţa de a participa la viaţa culturală a comunităţii.
Când şi-a câştigat încrederea conducerii locale că este o persoană cu un potenţial valoros în domeniul artistic, a fost numit director de cămin cultural pe care l-a condus mai mulţi ani la rând. Dealtfel, avea această experienţă de pe vremea când activase în aceeaşi funcţie la Tiha Bârgăului. Era o mare satisfacţie pentru el această muncă pe care o făcea cu drag şi cu o pasiune rar întâlnită. A compus cele mai frumoase texte pentru brigăzile artistice de agitaţie, montaje literare, a pus în scenă mai multe piese de teatru, unde i-a atras pe tinerii din comună, dar şi pe dascăli şi a reuşit să ducă mai departe tradiţia echipei de dansuri specifice zonei. Cu aceste formaţii artistice a dat spectacole în comună şi în localităţile din jur, dar a participat şi la numeroase concursuri zonale şi judeţene unde a fost apreciat şi i s-au acordat premii şi diplome.
Avea o uşurinţă foarte mare de a versifica , ceea ce îl ajuta foarte mult în alcătuirea textelor. În cercuri mai restrânse prezenta din când în când şi secvenţe din creaţiile sale. Din modestie, nu voia să se ştie prea multe despre el în această privinţă. Sufletul său era însă încărcat de poezie pe care foarte puţini o bănuiau.
Văzând că sunt preocupat de monografia comunei Parva, aborda deseori cu mine această problemă şi îmi spunea că are şi el în proiect lucrarea intitulată ,, Ţara Bârgăului’’.De asemenea aduna material pentru un studiu geografic al Văii Someşului. Nu mai ştiu dacă a reuşit să le termine, pentru că a plecat prin transfer de la Parva, la Casa Pionierilor din Sângeorz Băi. Se zvonea că Florica, noua lui soţie, i-ar fi risipit o parte din materiale avute, pe la unul şi altul, care au profitat de ele , după ce Teo s-a dus la cele veşnice.
Acolo, în orăşelul de munte, ne-am întâlnit de mai multe ori în biroul său încărcat de cărţi şi materiale de studiu, ne-am depănat amintirile, fiind convins că o duce bine şi este în relaţii deosebite cu toţi cei din jur. Una dintre colegele mele de la Şcoala din Nepos, venită de la Sângeorz-Băi, mi-a vorbit în termeni elogioşi despre omul şi profesorul Teo Vrăşmaş. Discuţia s-a iscat în momentul când am văzut câteva planşe cu istoricul comunei Nepos, afişate în clasa pe care o conducea . Fără să-mi spună ceva, le-am recunoscut după scris şi apoi, mi-a confirmat că el este autorul.,, Este un om minunat, îmi spunea atunci învăţătoarea Ilieş Medena.Pe toată lumea ajută şi nu are pretenţii la nimic, pentru că ştie cât de greu o ducem toţi, iar pentru el este o mare plăcere să facă un asemenea lucru’’.
A lucrat în învăţământ în calitate de profesor de geografie şi istorie la Susenii Bârgăului, la Tiha Bârgăului, la Matei şi Parva, iar la două dintre acestea a fost director de şcoală Era un om de-al locului, oriunde l-au purtat paşii vieţii. Se identifica cu oamenii de parcă ar fi fost născut acolo. S-a stins din viaţă la 17 aprilie 1998.
Teo Vrăşmaş rămâne însă un poet de valoare al Văii Bârgăului şi nu numai. Dacă în timpul vieţii n-a ieşit la rampă, ori n-a vrut s-o facă din diverse motive, astăzi opera lui este scoasă la lumină prin grija deosebită a fratelui său, scriitorul Niculae Vrăşmaş. Cei care l-au cunoscut, dar n-au ştiut că Teo este un om al poeziei, rămân plăcut surprinşi de sensibilitatea lui poetică, de talentul său încărcat de mesaje launtrice. Cele peste 300 de poezii au fost adunate în volumele : ,, Drumeţie şi poezie’’, ,, Dragoste şi dor’’, ,,Versuri rebele’’, publicate prin grija prof. Rafila Mureşan şi placheta bilingvă română- franceză ,, Nori dantelaţi’’, tradusă de profesorul Forin Avram. Sunt poezii subtile, rafinate, care impresionează şi descătuşează sufletul. Teo Vrăşmaş este un poet al metaforei îndreptată spre căutările sensului nou aflat la graniţa amintirilor şi prezentul cotidian.
El îşi urmează destinul şi nu se împotriveşte acestuia, purtând în suflet credinţa şi contemplând sublimul devenit o lege a firii. : ,, Şi-atâtea patimi şi poticniri trecute / Închid cu linii frânte careul vieţii magic/ Sublim este păcatul, sublimă-i fericirea/ Sublimă este moartea ce-aduce adormirea/ În veşnicia care e îngropată firea, / Sublimă este cinstea, sublimă-i nebunia,/ Sublimă este Terra ce rabdă omenirea/ Şi prost mai este omul ce nu ştie menirea’’. ( Tristeţe ).Observăm aici reflecţii adânci care încearcă să răspundă la marile probeme ale filozofiei vieţii.
Personalitatea lui Teo Vrăşmaş ar fi rămas uitată pe undeva în manuscrisele îngălbenite de vreme, dacă n-ar fi fost fratele său, Nicolae Vrăşmaş, care l-a înţeles şi a bănuit importanţa operei sale. El l-a pus în lumina timpului prezent şi l-a aşezat pe adevăratul soclu al meritelor sale.