Tovărășie între un frasin și un mesteacăn

Cotidianul „Răsunetul” a oferit în câteva rânduri, prin textele Taniei Budișan, informații despre lucrările impresionante puse la cale de edilii orașului Beclean de modernizare a centrului cochetei urbe. Acum e pe cale de a fi terminată dichisirea parcului. E adevărat că părerile localnicilor sunt împărțite, la modul acesta: „Domnule, prea mult ciment, trebuia mai multă verdeață”. Dar și: „O, nu, raportul e potrivit.” În primăvară se va vedea că e suficientă verdeață pentru ceea ce se vrea a fi parc.
Copacii sunt fie foarte bătrâni, fie foarte tineri. Un „bunic” avea o scorbură de te puteai adăposti în ea și, desigur, strica „estetica” peisajului. Dar s-a găsit o rezolvare admirabilă: Nu să fie tăiat, ci să fie umplută scorbura cu ciment. Dar așa ar fi arătat tot urât. Ei bine, s-a găsit soluția (aș zice ecologică), precum se vede în fotografie: o țesătură de tulpini albe de mesteacăn tânăr acoperă suprafața, oferit ochiului o imagine inedită, frumoasă, de „colaborare” între doi copaci.
Am o rezervă în ce privește aspectul și eficiența acestui parc. Nu are poteci. În Budapesta fiind la un moment dat, am străbătut un parc oarecum recent. Avea câteva alei asfaltate, dar și câteva cărări bătute cu pasul. La mirarea mea, românul budapestan, care mă însoțea, mi-a explicat că edilii asta și vor, să dea circulației funcționalitate; pietonul să fie cel care marchează direcțiile, urmând ca la un moment dat acestea să fie acoperite cu dale de ciment. Tot așa ceva am întâlnit și în Montreal – orașul cel mai verde de pe planetă.
Cât privește parcul de la Beclean, nu am nici o îndoială: piciorul nu va străbate o întreagă alee, ca să ajungă în nu știu ce colț, unde îl așteaptă… alt picior; treptat-treptat, cărările trebuincioase o să apară… ca de la sine. (În fond, gazonul e și pentru talpă, nu numai pentru ochi; asta tot în Canada am constatat-o).