Cornel Cotuțiu: Acum 55 de ani... (I)

...în zona Beclean s-au întâmplat fapte tragice, dramatice, imprevezibile: În exuberantă primăvară, Someșul s-a revărsat peste locuințe, grădini, oameni, animale. Deci, provocase moarte, suferință.

            Se știa că se putea isca o asemenea pacoste sinistră. Dar reacția omului, pus în iminența unui asemenea pericol, era, inevitabil aceeași – dacă o fi, o fi.

            Zona peste care putea năvăli o asemenea nenorocire, locuitorii Becleanului o numeau, ca dintotdeauna, „Parc”.

            Câteva zeci de hectare despărțeau râul de localitate. Acoperită cu fagi, stejari, paltini, fusese acceptată, înțeleasă, ca un spațiu de agremebt cultuvat de familiile grofilor Bethlen Parcul era străbătut de alei, izvoare, locuri de popas și de odihnă. Cu timpul, solul coborâse spre Someș, motiv pentru care încă de la intrarea în răsărit a râului i se săpase un canal – localnicii în numeau „Canaliș”, adaptat nevoilor de apă pentru o moară imensă unde veneau gospodarii din zonă să-și macine sacii de grâu și mălai.

            În marginea de apus a pădurii, groful îngăduise un drumeag de trecere din Beclean, peste Someș, cu luntrea, către un cartier numit, răsfățat „Beclenuț”. Aici, câteva sute de români alcătuiau un fel de trib hărăzit a cultiva malul prosper al Someșului. Firește că pescuitul era una din îndeletnicirile firești ale localnicilor.

            Prevenite acum, cele câteva familii care, cu nu mult timp în urmă își încropiseră căsuțe pe aleile codrului, le-au părăsit în grabă.

            Părinții mei au hotărât să rămână, încrezători în rezistența zidurilor. Dar, cu pâine și apă, am urcat în podul casei, de unde apoi, înspăimântați, am urmărit, printre țigle, grozăvia nemernică ce asalta clădirea. Clădită pe un teren înclinat, puhoaiele aveau să se ridice în cameră până la 1,80 metri.

            În ce mă privește, cum tânăra mea familie era instalată la Huedin și ne parveneau vești părelnice dinspre Beclean, am lăsat familie, școală, am luat un tren până la Cluj, iar de aici am întâlnit o cunoștință din zona Munților, dar nu avea drum decât până la Dej; un râu umflat, ridicat până la grinzile podului rutier. De aici, cu o mașină, apoi pe jos, am străbătut cei 20 de km până în capătul satului Coldău, de unde doream să prind panorama orașului meu. Nici un pâlc de lumină în acel miez de noapte! Doar dinspre Gara CFR.

                                                                                  Cornel Cotuțiu