Un verb al trecutului și un altul al prezentului

Mai întâi, mă refer la o încheiere a 4o de ani de când s-au sfârșit faimoasele întâlniri culturale „Saeculum”, începute la Dej și continuate la Beclean.
Un grup constant de tineri sau mai puțini tineri creatori de literatură veneau să ne vedem, în fiecare vineri de sfârșit de lună, de la Dej, Beclean, Bistrița, Baia Mare, Brașov, Zalău, București. Citind, comentând cele audiate, însemna, în plină dictatură comunistă, o posibilitate de împotrivire și rezistență, de afirmare și protejare a unor valori culturale reale. Se conștientiza de fiecare dată un climat de rezistență prin exigență în rostirea publică a adevărului civic, moral, cultural.
Veneau, lunar,
TEOHAR MIHADAȘ - care, prin simpla lui prezență, tempera spiritele intolerante ale unor opinenți sau stimula curajul afirmării;
DANIEL DRĂGAN - care, prin revista „Astra” de la Brașov, asigura spațiu generos pentru poezie, proză, eseistică;
RADU SĂPLĂCAN - energia coagulantă și persuasivă a întâlnirilor noastre;
ION MUREȘAN - surprinzător prin ineditul tematicii și a expresiei lirice, dezinvolt în opinii, dar nu o dată nostim de confuz;
ZORIN DIACONESCU - poliglotul cenaclului, un melanj de echilibru nemțesc, umor englezesc și devotament ardelenesc;
RADU ȚUCULESCU - cu dramatica lui conciliere între umor și tristețe;
GAVRIL ȚĂRMURE - onestul „Ț”, de un desăvârșit bun simț și altruism.
În ce mă privește, s-a contat pe "calitățile" mele de amfitrion: întâmpinări la gară, spații de desfășurare a întâlnirilor, eventuale cazări la hotel și inevitabile nevoi pentru ...gură.
Și atâția alții, care au asigurat întâlnirilor noastre pregnanță, distincție și dintre care, nu puțini, au devenit nume de rezonanță în prim-planul vieții literare de astăzi.

*
Dar - de ce nu? - tot aici, unul dintre miile verbe ce definesc acum prezentul nostru diurn. (S-ar fi potrivit pentru climatul de la „Saeculum”, când vreunul dintre glumeții „consacrați” rosteau, pe neașteptate: „Anecdota primează !”)
Ei bine, un anume institut a făcut o cercetare (pe categorii de profesii, vârste, mediu social) pe tema... periuței de dinți.
După ce cu niște timp mai înainte, alt institut a ajuns la concluzia că aproape 65% din poporul nostru e sărac, așadar, hai să vedem cum e cu sănătatea dinților.
S-a chestionat cu întrebări de genul acesta: De câte ori pe zi faci periajul ? Câte zile îți folosește un tub cu pastă de dinți? La ce interval schimbi periunța?
Răspunsurile sunt amețitor hilare: Foarte puțini își curăță gura de două ori pe zi. Alții, o dată pe săptămână. Unora le este suficient un tub pe un an. Sunt câteva medii de trai (nu le numesc...), de unde rezultă că unora le este suficient un tub la... 10 ani. Fără comentarii !...
Cred că se potrivește să închei cu o secvență dintr-o oră de curs unde, deși pensionat, mai aveam lecții. La o clasă de liceu, profil filologie, cei câțiva băieți ce o compuneau ședeau în băncile din fundul sălii. Nu prea am avut probleme cu climatul din timpul lecției. De data asta, totuși, ceva zumzăială se petrecea acolo, în spate. Desigur, am cerut să se facă liniște. Am fost ascultat, dar se vede că se iscase oarecare rumoare, iar eu am repetat invitatia. A urmat liniște, însă pentru două minute s-a reluat zarva. Deodată, văd o elevă, care se ridică dintr-o bancă din rândul de mijloc, se întoarce spre hojmalăi și strigă, furioasă: „Dacă nu tăceți, veți vedea ce lucrătură la dantură o să vă fac în pauză !”
Ne salutăm cu zâmbete și azi, când ne vedem în oraș.
Cornel Cotuțiu