TEIUL

Încep să înflorească teii. În dumbrăvi, în parcuri, pe pajiștile dintre blocuri, în curți patriarhale, în oazele înguste de iarbă ale străzilor. Galbenul lor suav amintind de lutul galben cu care odinioară femeile de la țară primeneau pe jos, aducând răcoarea umbroasă și proaspătă în odăile caselor. Galbenul florilor de tei aproape material, ajuns, parcă, prin cine știe ce miracol, din pulberi fine stelare, metamorfozat în polenul chihlimbariu încărcat de miresme și de lumină sacră. Da, e aproape crugul anului, când se deschid cerurile spre pământ și duhuri neștiute răscolesc lumea. E vremea când, în 15 iunie, ar trebui să-l comemorăm pe Eminescu. Cu frunzele asemeni unor inimi înconjurând protector buchețelele florale, arborii au îndurat gerurile, vântul și zăpezile iernii visând cu ardoare la aceste puține zile de apoteoză. Mașini trec fără încetare înainte și înapoi pe asfaltul așternut precar peste rădăcinile lor. I-acoperă de praf, smulgându-le și rupându-le brutal ramurile încărcate cu ofrande sfinte de flori, lăsând în urmă cortegii moarte de flori și frunzare. Trecători le pun, în batjocură, la subțiori hârtii mototolite, peturi de plastic, doze de bere, precum ar face cu niște oameni sărmani, lipesc pe trunchiurile lor afișe sau anunțuri, bat piroane în trupurile și în brațele lo, îi jupoaie de coajă. Mâini înfrigurate și lacome rup buchețelele de flori cu crengi cu tot și le îndeasă în pungi de plastic, să aibă leac gratis la vreme de boală, să dea la vecini, ori pur și simplu, să le vândă...
Multe din poeziile lui Eminescu se umplu de parfumul florilor de tei. Florile sfinte ale acestor arbori i-au revenit obsesiv pe buze și în scris, i-au însoțit iubirile, clipele de răgaz, de visare, de contemplație romantică, de peregrinare însingurată. Nu pot să nu mă întreb, în toată simplitatea mea, dacă, evocându-le cu atâta frumusețe dureroasă, tragică, nu și-a vestit prin ele vremea morții hărăzită de destin.
Eminescu ne-a învățat frumusețea limbii române, a istoriei naționale, ne-a deschis larg ochii și sufletele spre peisajul românesc, ne-a înălțat spiritual prin profunzimea gândirii sale filosofice, ne-a învățat să iubim cu noblețe, să gustăm din amara metafizică a tristeții și a morții, citindu-i opera.
Vrem, nu vrem, Eminescu e Poetul Național. De ce să nu considerăm și teiul îndrăgit de el drept arbore național?!